ComenteazăArhitecta Alina Vîlcu, pe care telespectatorii o văd în cadrul emisiunii „Visuri la cheie”, prezentată de Dragoș Bucur la Pro TV, a acordat un interviu în exclusivitate pentru Libertatea, în care și-a deschis sufletul și a făcut dezvăluiri despre proiectele sale, dar și despre momentele de panică și de cumpănă din viața sa.
Care a fost cel mai mare proiect la care ai lucrat/pe care l-ai realizat până acum?
Cel mai mare proiect este în curs de execuție și este un imobil rezidențial cu 11 etaje și o suprafață desfășurata de 9.000 mp, situat în zona de nord a Bucureștiului; este un proiect cu multe provocări, lucrăm la el încă din faza de PUZ și sperăm ca execuția să reflecte ideile noastre în cele mai mici detalii. Este un imobil emblematic, poziționat pe o arteră foarte circulată și impactul vizual pe care îl are ne obligă să dăm orașului un obiect cât mai armonios și perfect integrat. Fără a fi feministă absolut deloc, spun cu mândrie că acest proiect este realizat în totalitate de femei – de mine împreună cu două colege, chestiune care mă face să mă simt puternică. Oricum, la noi la birou suntem împărțiți în două mici departamente: amenajări interioare și arhitectură, iar în echipa de arhitectură domină fetele.
Însă cel mai greu proiect a fost un studiu de fezabilitate pentru extinderea unei maternități importante din București, unde am lucrat mult pentru a găsi soluții de integrare cât mai corectă a fluxurilor specifice funcțiunii de spital. Sunt atât de multe date de care trebuie să ții cont, normative care se schimbă, încât la un moment dat te simți ca și cum ar trebui să rezolvi un puzzle. A fost un proiect din care am învățat o groază de lucruri, multe conexe meseriei noastre, dar care probabil își vor arăta utilitatea în viață la un moment dat.
Care este cea mai mare reușită a ta?
Profesional vorbind, cea mai mare reușită este aceea de a avea în jurul meu o echipă creativă de oameni dedicați și talentați. O echipă în care ne simțim sinceri, apropiați și inspirați unul de celălalt. Ideile ies natural și ușor de la noi din birou, pentru că suntem mișto împreună. Nicio idee nu pleacă din birou până când nu suntem super mulțumiți. Eu sunt perfecționistă aici, îmi doresc ca fiecare lucru pe care îl producem să fie remarcabil și de multe ori fac asta în defavoarea eficienței și rentabilității, dar încerc să învăț să le ponderez.
Care a fost cel mai greu lucru din punct de vedere profesional?
Cel mai greu lucru profesional a fost momentul în care am început în paralel emisiunea „Visuri la cheie” și a trebuit să jonglez cu filmările și firma în același timp. Au fost momente de panică, de mari indoieli, în care am fost pe punctul de a pierde oamenii din jurul meu. Nu puteam să îmi opresc mintea, care era într-o panică continuă și trăiam sentimentul că orice aș face nu o să termin bine nimic, ca o să “o dau de gard”, ca o să dezmăgesc oamenii și o sa ratez totul. Mă transformasem într-o isterică, nici măcar nu reușeam să comunic bine sarcinile oamenilor și cel mai rău mă împovăra faptul că îmi dădeam seama de asta și nu puteam să schimb nimic. Încă. Pentru că, se dovedește că toate aceste situații din viață, care te iau ca valul și te bagă cu capul la fund, trec așa cum vin. Și lasă în urma lor oameni care se adaptează, își accesează resurse de care nu se știau capabili. Așa a fost și cu mine.
Care a fost cel mai mare eșec al tau?
Nu am avut niciun eșec. Și niciun regret. Totul s-a întâmplat așa cum a trebuit să se întâmple; chiar dacă, în viața profesională am avut multe momente de cumpănă, în care am pierdut pitch-uri, am pierdut clienți, mi se părea că piața e plină de oameni mult mai talentați ca mine și au fost luni întregi în care nu dormeam noaptea gândindu-mă cum pot să dau salariile sau să plătesc chiria, totuși, printr-o perspectivă mai amplă, le văd acum doar ca situații de viață care m-au modelat profesional. În fiecare moment am făcut ce am crezut mai bine, cu mintea de atunci. De fiecare dată când am pierdut ceva, s-a dovedit că exista un “higher purpose” asociat, pe care am ajus să-l cunosc mai tarziu. Lecția mea este că, dacă continui să-ți faci bine și cu bucurie meseria, nu te blochezi în momentele grele, ai intenții clare, totul se întâmplă frumos. Meseria de arhitect e o meserie grea dacă o privești strict din punct de vedere financiar, căci muncești mult și nu cîștigi de fiecare dată la fel de mult. Cîștigul vine însă pe partea emoțională, fiind o meserie vocațională.
Cum ți-ai început cariera de architect?
Ei bine, cariera de arhitect am început-o destul de târziu, după ce am lucrat 5 ani în publicitate. Încă din timpul facultății mă gândeam cum să fac să îmi găsesc un job în publicitate, care la vremea aceea era destul de la început și foarte desirabilă. Toți oamenii cool din sfera mea de cunoștinte aveau legătura cu publicitatea. Prin comparație, a fi arhitect mi se părea ceva destul de prăfuit, nepotrivit pentru o femeie, o meserie în care îți fac treaba ca lupul singuratic, fără a avea relații, comunicare efervescentă cu oamenii. Dintotdeauna m-am simțit ca peștele în apă înconjurată de oameni, de procese creative, și astfel momentul în care m-am angajat într-o agenție mi-a venit mănuță. Așa că am lucrat 5 ani pe partea de client service si strategie. Nu făceam nimic creativ per se, însă cumva rolul meu era să fac lucrurile să se întâmple, punând cap la cap oameni și idei. După 5 ani am obosit, am simțit că motivul pentru care mă duceam dimineața plină de entuziasm la birou dispăruse; nu știu unde, sunt sigură că și azi publicitatea este pentru mulți ceva super fun, însă pentru mine s-a încheiat o etapă. În fine, în momentul ăla voiam să fac o schimbare, dar nu știam încotro. Dezvoltasem abilități de comunicare și management, însă pierdusem potențialul tehnic al unui arhitect. Tot căutam idei, job-uri noi… poate ceva se lega profesional. Până când, mi-a venit ideea „nebunească”: ce-ar fi dacă mi-aș face meseria învățată în facultate”?. Lucrurile au mers unul din altul: am avut noroc cu o fostă colegă care a avut curaj orbesc să îmi dea să îi fac proiectul de casă (pe care din fericire nu a mai construit-o apoi), apoi am făcut câteva proiecte de standuri, care aveau legătură cu zonele mele de expertiză din publicitate și încet-încet am crescut. De-a lungul primilor ani am realizat câte am de recuperat, câte lucruri și procese îmi sunt necunoscute, cât de nesigură pe mine sunt și cât de sigură par. Ce m-a făcut să merg înainte este entuziasmul meu absolut irațional și oamenii care s-au adunat în jurul meu. Acum am o firmă solidă, o echipă ca o familie și sunt super-super mândra de tot de facem.