„Aș vrea ca părinții mei să vadă filmul și să am un dialog cu ei”. Un actor vorbește despre pelicula inspirată de protestele anti-gay de la Muzeul Țăranului nominalizată la Gopo 2022

„Cred că aș fi avut emoții despre cum aș fi perceput, dacă ar fi trebuit să creez un rol de membru al comunității LGBT+”, spune actorul Alexandru Potocean pentru Libertatea. În lungmetrajul „Câmp de maci”, regizat de Eugen Jebeleanu, l-a interpretat pe jandarmul Mircea, heterosexual, care însă nu încearcă în niciun moment să pară un bărbat dur. 

Regizorul s-a inspirat și din protestul anti-gay, din 2018, de la Muzeul Țăranului Român din București (MȚR), din timpul unei proiecții de film. 

Cunoscut cinefililor și din pelicula „Nuntă mută”, Potocean joacă în prezent, între altele, în „Pădurea spânzuraților”, regia Radu Afrim, la Teatrul Național București, și în spectacolele de teatru politic „Nouăzeci”, „Sub pământ” și „Capete înfierbântate 2020”, la Centrul de Teatru Educațional Replika. 

Recomandări

ANALIZĂ Scenariile pentru noul Guvern după suceala PSD în doar 16 ore

Libertatea: La MȚR au fost două proteste anti-LGBTQ, în timpul unor proiecții dedicate acestei comunități – în 2013, la filmul „Copiii sunt bine-mersi” și în 2018, la „120 de bătăi pe minut”. Cât de multe știai atunci despre persoanele queer?
Alexandru Potocean: În 2018, de exemplu, încă mai exista Macaz, spațiul nostru de teatru politic. Era chiar un hub al comunității LGBT+ și aveam discuții despre temele astea. Atunci au fost reacții vizavi de proteste, care i-au afectat pe cei din comunitate. În 2022, există, totuși, o schimbare a percepției față de această comunitate, spre deosebire de începutul anilor 2000, când am luat eu notă de existența ei. Dar depinde despre ce clase sociale vorbim și dacă sunt din urban sau rural. Am observat că „acceptarea” celorlalți e ceva mai amplă acum, însă atât cât mi-e mie permis să discut lucrul ăsta, nefiind un membru al comunității LGBT+, mi se pare că drumul spre un soi de normalitate generală și empatia vizavi de ea e departe de cum ar fi ideal. Și nu m-aș raporta doar la România sau la spațiile astea considerate de Occident fratele mai înapoiat. 

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

– Ai și jucat în spectacole cu actori din comunitate, de exemplu, cu Paul Dunca, acum Paula Dunker. 
– Da, în „Tabu”, „Ce-am fi dac-am ști”, „Zero decibeli”. El și Mihaela Michailov au avut mai demult un spectacol: „După Traian și Decebal, din Filele istoriei gay în România”. Când aduci această perspectivă istorică, ai de întâmpinat rezistență din partea multor conservatori, care spun că nu e adevărat. E mult refuz. Dacă încercăm atât de mult să setăm niște norme în raport cu ce credem noi că e normal, ies monștri. Vedem foarte bine ce se întâmplă în țara vecină (n.r. – Ucraina). Nici în cazul ăsta lucrurile nu vor ajunge la pace, pentru că membrii LGBT+ nu se pot conforma normelor trasate de conservatori apropo de ce înseamnă o relație, o orientare sexuală. 

Filmul „s-a ferit de discursul despre abuzurile jandarmilor”

– „Câmp de maci” a fost prima producție – cinematografică și de teatru – despre comunitatea gay din distribuția căreia ai făcut parte? 
– Prima dedicată acestui subiect da, dar în spectacolele de la Centrul de Teatru Educațional Replika și de la Macaz, tot timpul am atins aceste subiecte. Din punct de vedere cinematografic, e prima producție în care am fost invitat să particip și m-am bucurat când am citit scenariul Ioanei Moraru. Mi se pare unul dintre cele mai complete, profunde, sensibile și, în același timp, puternice scenarii de film pe care am avut eu șansa să creez ceva. Cât despre film în sine, ce mi-a plăcut e că nici Eugen (n.r. – Jebeleanu) și nici Ioana nu acuză, s-au ferit de discursul despre abuzurile jandarmilor, care a urmat după august 2018. E o discuție complicată prin prisma meseriei lor, nu e simplu să-i judeci pe jandarmi, că nu sunt niște roboți care stau închiși într-un dulap și când apeși pe buton ies să te omoare. 

Recomandări

De ce se grăbește Putin să elibereze Kurskul? Principalele câștiguri ale Ucrainei în ofensiva din Rusia și efectele lor, explicate de un analist militar

– Ai avut emoții la premieră?
– La mine, emoțiile vor fi de acum încolo, să vedem ce reverberații o să întâlnească filmul ăsta și ce o să facă în următorii ani. Deocamdată e proaspăt. Legat de ce am creat eu în film n-am avut emoții. Cred că aș fi avut despre cum aș fi perceput, dacă ar fi trebuit să creez un rol de membru al comunității LGBT+, cam ce a făcut Conrad Mericoffer. Dar la noi, ceilalți, nu a fost cazul. La premieră aveam mai mult o curiozitate de ce reacții vor fi. Până acum, am primit feedback foarte bun, dar cei care mi l-au dat sunt destul de apropiați de fenomen, din comunitate sau colegi. Aș vrea să vadă părinții mei filmul și să am un dialog cu ei.

– Ți-au spus dacă vor să-l vadă?
– Încă filmam când le-am explicat despre ce e vorba și nu prea s-au exprimat. 

„În 2007 am văzut cum se arunca în ei cu pavele din beton”

– Cei din comunitate ce ți-au zis despre lungmetraj?
– Că se simt reprezentați, cel puțin cei cu care am vorbit eu au aplaudat filmul, li s-a părut un demers curajos și totodată foarte delicat din partea autorilor lui. Nimic militant. Și Eugen asta și-a dorit, să ne facă atenți pe toți că oamenii ăștia există: hai să ne oprim cu valul de hate, să ne mai și informăm. În 2007 am văzut cum se arunca în ei cu pavele din beton. Filmul nu e doar despre faptul că și ei au drepturi și se luptă pentru ele. Conține și discursul ăsta, dar a trecut la altă etapă. 

– Am observat că ți-ai închis contul de Facebook. Ai făcut asta înainte de lansarea filmului sau ai așteptat reacțiile din social media? 
– L-am închis prin februarie 2020, deci înainte. Dar ce se scrie pe Facebook mi se pare că rămâne la nivel de Facebook. Reacțiile de acolo nu sunt neapărat un barometru pentru mine. 

– Pentru cei care încă n-au vizionat lungmetrajul cum l-ai descrie pe Mircea, jandarmul pe care l-ai interpretat? 
– Să îl ia ca pe un om care îi întinde cuiva o mână de ajutor. N-aș ști cum să-l prezint. El dă un răspuns la multe întrebări pe care ni le punem legat de LGBT+ și nu numai, și legat de noi, indiferent de ce orientare sexuală sau apartenență religioasă avem. Mi se pare că ni se adresează tuturor.

– Te așteptai la așa multe nominalizări la Premiile Gopo? 
– Sunt pe foarte mare merit. De ce n-ar fi „Câmp de maci” premiat cu cel mai bun film românesc din 2022. Cu toată experiența mea pot să spun doar că e un film foarte bun. 

– Ai niște recomandări de filme despre comunitatea queer?
– Îmi vine în minte un film foarte mișto, „Before night falls” (2000), cu Javier Bardem, făcut de Julian Schnabel. Îmi place foarte mult. Este despre un scriitor cubanez gay, Reinaldo Arenas. Pentru că era subversiv în literatură – era și poet, și prozator –, dar și pentru faptul că era gay a fost extrem de oprimat și închis. 

Un spectacol de Cehov, între prezent și trecut

– În mai, la Teatrul Național București (TNB), este premiera spectacolului „Pescărușul”, de asemenea în regia lui Eugen Jebeleanu. În teatru ai descoperit un regizor diferit de cel cu care ai colaborat pentru filmul „Câmp de maci”?  
– În „Câmp de maci” a fost prima mea colaborare cu el, mediul era mai restrictiv, e altă artă, în schimb, în spectacol e un fel de atelier în care noi tot căutăm. Și astăzi, la repetiții, am schimbat tot în primul act. Am descoperit că își dă mai multă libertate în teatru, dar are și mai mult timp, a pornit proiectul ca fiind un experiment, un soi de laborator de căutare. Dar și filmul, atât cât îi permitea timpul, încerca să-l modifice, să îl facă să fie cât mai viu. 

– Ca mulți actori din generația ta îți dorești să joci în filme și spectacole care vorbesc despre lumea în care trăim, ancorate în prezent. Cum împlinești nevoia asta într-un spectacol după o piesă de Cehov, scrisă la sfârșitul secolului XIX? 
– Contează cum citești textul. Cehov, la fel ca Shakespeare, mi se pare extrem de actual, dar lăsând la o parte tot ceea ce știi despre el deja, toate montările (n.r. – de spectacol) pe care le-ai văzut. Eugen, de exemplu, încearcă să redescopere „Pescărușul”. Din punctul meu de vedere, „Pescărușul” e cea mai aluzivă și filosofică piesă a lui Cehov. Dacă în „Livada de vișini”, mesajul e mult mai direct, în „Pescărușul”, lucrurile sunt mai diluate. Dacă nu reușești să faci nicio conexiune cu prezentul tău, nu ar mai avea sens. De asta au rămas textele mari, pentru că legătura cu prezentul fiecărei epoci e acolo. Știu că acum e și un cancel culture rusesc, mie mi se pare o aberație să îl pedepsim pe Putin interzicând cultura rusă.    

„Nu mă pot solidariza cu războiul, mă solidarizez cu drama oamenilor”

– Pentru că ai adus vorba de Putin și de război… În martie, conducerea TNB, teatrul unde lucrezi, a refuzat să proiecteze steagul Ucrainei pe clădirea instituției. Cum ai privit decizia? 
– Să te solidarizezi în orice fel cu actorii din Ucraina este mai mult decât binevenit. Dacă punem un steag sau nu pe teatru nu știu cât de mult poate să schimbe lucrurile. S-au spus multe despre refuzul conducerii. Până la urmă, cu cine ne solidarizăm? Eu țin să mă solidarizez cu ăia care au fugit de război. Am întâlnit și eu ucraineni la Gara Obor, în diminețile când mergeam la teatru. Doi bunici, o mamă și niște copii cu niște trolere după ei se urcau în troleibuzul 69 și mergeau… undeva. Cu ei mă identific. Dacă, Doamne ferește, am fi fost noi în locul Ucrainei? Lumea se polarizează foarte tare, unii sunt pro-Putin, alții pro-Occident și, mamă, ce beligeranți suntem! Nu mă pot solidariza cu războiul, mă solidarizez cu drama oamenilor. Cât despre scandalurile din TNB, mă țin departe și încerc să îmi formez o părere cât pot de obiectivă despre ce se întâmplă în jurul meu. 

Urmărește-ne pe Google News