ComenteazăKlaus Barbie a fost unul dintre cei mai cruzi torţionari nazişti. Există – inclusiv în filmul lui Macdonald – destule mărturii că, de fapt, ceea ce făcea el în be-ciurile SS depăşea cu mult „fişa postului”: spărgea cu sadism dinţii victimelor, ucidea cu mâna lui prizonierii, ordona execuţia unor copii… Acest fir de anchetă (documentară) nu e urmărit, totuşi, în film; Macdonald este mult prea ocupat să demonstreze că Barbie a fost recuperat de americani după terminarea războiului şi pus să lucreze pentru ei sub acoperire. Acest aspect a fost speculat copios chiar de avocatul său, Jacques Verges, prota-gonistul altui documentar recent, „Avocatul terorii”. Verges a încercat (fără succes) să mute întreaga responsabilitate pe seama războiului, a ordinelor venite de sus şi, mai apoi, a statelor „democratice” care l-au ascuns pe Barbie şi l-au folosit în activităţi antiteroriste. Câte o figură feminin-pacifist-democratică din SUA apare pentru a acuza administraţia americană de atunci (din perioada Războiului rece) că a avut un criminal pe statul de plată… Absolut previzibil, nu se găseşte nici un „avocat” (gen Verges) care să spună că de vină nu era admi-nistraţia SUA, ci războiul însuşi şi filosofia (străveche) care spune că scopul scuză mijloacele.
„Duşmanul duşmanului meu” este un film care te ţine (deşi greşelile de traducere te încurcă, nu o dată, serios!), dar care nu pune degetul pe rană. Rămâi cu întrebarea: cum ar trebui să lupte o democraţie cu terorismul?