În prima zi a Berlinalei 2021 presa acreditată a văzut online The Brothers Keeper de Ferit Karahan, coproducție turco-română finanțată și de Centrul Național al Cinematografiei din România, care aduce o critică vizibilă regimului politic de la Ankara și societății turce. Aproximativ 100 de filme sunt programate online până în 5 martie. O fi comod să vezi filme din fotoliul tău, cu pisica-n brațe, dar ăsta nu e festival. 

Singura modalitate de a ține Berlinala în această perioadă le răpește profesioniștilor plăcerea întâlnirii și a experienței artistice comune. Chiar dacă vom vedea filme bune (deja au apărut), nu avem cu cine le comenta, nu le putem aplauda la scenă deschisă, nu putem huidui filmele care nu ne plac. 

Chiar și faptul că nu mai stai la coadă la cinema, la cafea, la bilete sau la conferințele de presă din Potsdamer Platz face ca munca de jurnalist să-și piardă din haz. Plus că nu mai vezi Berlinul, nu îi mai simți mirosurile.

Niciun film al marilor studiouri americane

Potrivit lui Carlo Chatrian, directorul artistic al festivalului, s-au înscris la fel de multe filme ca anul trecut, 2.587. Din care echipa lui a ales 15 în competiție și mai puține ca de obicei în Panorama și Forum (ca să nu încarce programul online). 

Vor fi proiectate în European Film Market (EFM) mai multe filme ca anul trecut, 820 față de 732 (oricum distribuitorii vor să cumpere doar ce le place mult, pentru că deja au titluri pe care nu le-au putut distribui căci sălile au fost închise).

Senzația după prima zi „de festival” e că pur și simplu bifăm o ediție, asigurăm continuitatea.

Trebuia să dea și Berlinul prinosul lui de online, doar anul trecut a fost ultimul mare festival care s-a ținut până să lovească pandemia. Nici nu e de mirare că în acest an niciun film produs de un mare studio american nu e în selecție, din moment ce datele de lansare în săli sunt cu semnul întrebării.

Adina Pintilie, în juriu

Toate secțiunile, mai puțin Retrospectives și Berlinale Classics, au intrat în acest an pe platforma festivalului (care ieri a funcționat ireproșabil) și sunt accesibile jurnaliștilor și participanților EFM acreditați. Din 9 până în 20 iunie 2021 va avea loc segmentul cu public și atunci vor avea loc multe proiecții în aer liber cu filmele clasice restaurate din Retrospective și Berlinale Classics, precum și din secțiunile online. Tot atunci va avea loc și festivitatea de premiere, chiar dacă premiile se vor anunța în 4 și 5 martie. 

Din juriul mare face parte și Adina Pintilie, alături de alți cineaști care au primit Ursul de Aur în anii trecuți: Idikó Enyedi, Jasmila Žbanić, Gianfranco Rosi, Nadav Lapid și Mohammad Rasoulof, care încă nu are voie să părăsească Iranul, așa că vede și el filmele de acasă, spre deosebire de colegii lui care sunt în aceste zile la Berlin și le văd, simbolic, într-o sală de cinema. 

The Brothers Keeper: Gardian și păzitor

Dar să revenim la The Brothers Keeper de Ferit Karahan, prezentat în secțiunea Panorama, care a fost coprodus de compania românească Flama și a fost susținut financiar de Ministerul Culturii din Turcia, Centrul Național al Cinematografiei din România și Eurimages. Titlul poate însemna în română și Gardian al fratelui, dar și Păzitor al fratelui, și nu a fost ales întâmplător deoarece povestea spusă în cheie neorealistă (și filmată din mână, ca în filmele Noului Val românesc) lasă loc ambelor variante. 

Trailer „The Brothers Keeper”:

Acțiunea se petrece într-o școală-internat de băieți din estul Turciei, unde în plină iarnă unui băiat care a fost pedepsit să se spele cu apă rece i se face rău, iar prietenul lui încearcă să-i motiveze pe maturi să se mobilizeze și să-l ducă la spital. Dar toată lumea tergiversează, pasează responsabilitatea, se disculpă. 

Profesorii dau vina unii pe alți profesori și pe fochist, fochistul pe mecanici, directorul pe toată lumea, iar prietenului (care nu întâmplător e kurd) îi e teamă să spună adevărul.

Miza e bună, dar scenariul tergiversează și el prea mult, sperând că așa va crește suspansul, iar ceea ce obține e o acumulare a frustrării pentru spectatorul care ar fi dorit mai multă rigoare. 

Teme-te!

Nu e deloc greu să vezi dincolo de povestea în sine tabloul Turciei de azi, unde autoritatea e impusă nu prin asumarea responsabilității și prin grija față de celălalt, ci prin pedepse și constrângeri, unde corupția e trecută cu vederea și generațiile tinere nu au exemple în generațiile mai mari, unde ești învățat din școală să te temi. 

Păcat că indiciile importante ni se dau aproape cu liniuță de la capăt, ca profesoara de geografie care le explică elevilor – și nouă – că în regiunea cu pricina multă lume a venit pentru că nu mai există locuri de muncă, dar e meritoriu curajul regizorului de a-și asuma o astfel de poveste când libertatea de expresie în Turcia e pusă la încercare. 

În schimb, Screen International are azi o cronică foarte bună la Brothers Keeper, pe care îl consideră un film „superb”, de o „precizie cristalină și de o puritate a unghiularității poveștii, care crește cu fiecare strat de vinovăție”. Publicația amintește de Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, dar consideră că de astă dată povestea e „mai netedă și mai propulsivă”.

Urmăriți o discuție dintre cineastul Ferit Karahan și directorul secțiunii Panorama.

Im Your Man: Idilă cu un microprocesor

Ieri am văzut două filme interesante în Competiție și un Hong Sang-soo de mică respirație. Prima surpriză a fost filmul german Im Your Man / Ich bin dein Mensch de Maria Schrader, care aparent e o comedie romantică despre o femeie care se îndrăgostește de un robot programat să o facă fericită, dar care e atât de bine scris încât face sens la fiecare replică și situație, convingându-te nu doar că love story-ul e posibil, ci chiar că e poate mai bun un partener al cărui algoritm nu dă greș niciodată.

Spre deosebire de alte filme pe teme similare, aici totul e lejer, niciun robot nu o ia razna, ceea ce te lasă să te gândești mai bine ce înseamnă intimitate și fericire zilnică. În plus, filmul are și umor, ceea ce pentru un film german deja e ceva. 

Maren Eggert o interpretează pe femeia care acceptă să testeze robotul doar pentru o finanțare importantă de la job, iar britanicul Dan Stevens, după ce a devenit cunoscut din serialul Downton Abbey, te face într-adevăr să crezi nu doar că funcționează pe bază de circuite, dar și că ele sunt atât de bine strânse încât pot alcătui un fel de suflet. 

Clip  Im Your Man:

Memory Box: cunoaște și apoi iartă

Memory Box de Joana Hadjithomas și Khalil Joreige e o producție canadiană foarte elaborată bazată pe propriile amintiri ale autorilor din Războiul Civil din Liban, strânse în jurnale, corespondență și albume foto. 

Cei doi documentariști și artiști nu au ales calea simplă, cea a unui eseu cinematografic, ci au pus, după propriile mărturisiri, straturi de ficțiune peste elementele reale. Și au găsit un personaj, care poate fi un alter ego al fiicei lor, o adolescentă născută la Montréal care descoperă trecutul ascuns al mamei sale, care și-a pierdut tatăl în anii 80, a trăit primul amor printre explozii în Beirut și a emigrat pentru a uita.

Deloc tezist, filmul arată că traumele nu trebuie uitate până nu sunt cunoscute, iar modul ingenios în care imaginile de arhivă sunt animate cu actori reali, iar trecutul e ficționalizat pentru a-l face mai credibil, totul culminând cu o revenire la sursă care poate fi un nou început, poate fi o experiență catharctică și pentru spectator. 

Introduction: un Hong Sang-soo frugal

Mai puțin reușit e noul film al lui Hong Sang-soo, Introduction. Iubitul cineast pare că a obosit după ritmul lui anual de lucru – și anul trecut a fost în Competiție la Berlin cu reușitul The Woman Who Ran. Filmat la Berlin și dacă nu mă înșel, pe plaja din Coreea de Sud unde a filmat și On the Beach at Night Alone (distins pentru interpretare feminină la Berlin în 2017), The Introduction e o poveste în mai multe părți pe care spectatorul trebuie să le așeze în ordinea cronologică ideală. 

Personajele sunt un student care s-a lăsat de Actorie, mama care încearcă să-l convingă să se răzgândească ducându-l la o întâlnire cu un celebru actor care-i face o criză de nervi, tatăl care amână să-l vadă, iubita care la începutul filmului e cu el, dar la final nu mai e, indiciu al unei elipse temporale. 

Stilul hiper-minimalist al lui Hong Sang-soo pare și mai uscat în acest film parcă făcut pe grabă. Reținem totuși profesiunea de credință a cineastului exprimată prin intermediul studentului care a lăsat Actoria pentru că i se părea imoral să sărute o fată de care nu e îndrăgostit. Sunt și cineaști care nu fac compromisuri, nici chiar dacă le iese un film mai slab. 

Clip din Introduction:

Ted K: apologia eco a lui Unamomber?

În Panorama am văzut ieri și un ciudat biopic al lui Ted Kaczynski alias Unabomber, semnat de regizorul american Tony Stone, cu sud-africanul Sharlo Copley în rolul principal și printre producători. Ted K. pare să-i dea dreptate celui care a omorât trei persoane și a rănit alte 22 cu bombele trimise prin poștă, și pentru care în 1996 FBI-ul a desfășurat cea mai mare campanie de capturare din istoria sa. 

Scris pe baza celor 25.000 de pagini de jurnal ale lui Kaczynski și filmat pe locul fostei cabane unde acesta a locuit timp de 20 de ani, în statul Montana, biopicul preferă să meargă pe varianta ecologistă a anarhistului decât să scotocească în subconștientul lui tulburat și să caute boala psihică. 

E adevărat, îl vede ca pe un singuratic, un tip care nu a fost niciodată intim cu o femeie și care nu rezistă în compania oamenilor mai mult de 30 de secunde, dar nici măcar nu își propune să înțeleagă cum un doctor de matematică, cu un IQ extraordinar, ajunge într-o zonă unde teoretic nu are ce căuta. 

Filmul îl preia de la început ca pe un sălbatic ce urăște tot ce ține de civilizație și îi tulbură liniștea universului similar cu al lui Thoreau: motocicletele, sârmele de curent, avioanele cu reacție, mașinile care taie copacii și distrug pădurea – și în teza asta sigur că înțelegi, dar nu e nici un declic în radicalizarea lui, pare o acumulare de frustrări. 

Poți chiar presupune că, dacă ar fi avut liniște în căbănuța lui, n-ar fi început să fabrice bombe. Dar asta e tot?

Care e miza filmului? Că Unamomber a avut, în felul lui dreptate și că a fost nedrept să fie condamnat la închisoare pe viață pentru trei morți și 22 de răniți când revoluția industrială a omorât mult mai mulți oameni? 

Filmul nu o spune pe față. Ar fi prea reductibil. Nu am înțeles prea multe despre Unabomber din acest film redundant, cu muzică clasică suprapusă artistic peste defrișări, chiar dacă Charlto Copley joacă nebunia din priviri cu cea mai mare măiestrie. Păcat de așa subiect. 

Clip Ted K.:

Fotografii: Berlinale.de

Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!

Urmărește-ne pe Google News