Când muzica de la Europa Liberă inspira setea de libertate a românilor. INTERVIU cu regizorul care duce la Cannes o poveste de dragoste din România anilor ’70

Un grup de adolescenți e umflat de Securitate pentru că i-a scris lui Cornel Chiriac (1941-1975), realizatorul emisiunii Metronom de la Radio Europa Liberă. În același timp, una din fete e supărată că iubitul ei va emigra în Germania și că nu-l va mai vedea niciodată.

Cele două subploturi sunt aripile unei povești spuse cu grijă față de atmosferă, dar și față de importanța istorică a momentului, căci Tezele din iulie 1971 au pus punct unei scurte perioade de liberalizare. Cu un picior spre Vest sau deasupra prăpastiei, eroii din „Metronom” inspiră libertate până la ultima bronhiolă, dar prețul se calculează cu un rest pe care-l plătim și azi.

Născut în 1980, Alexandru Belc a studiat regia de film la UNATC, dar are și un master în științe politice la Universitatea București. El explică mai jos pentru Libertatea de ce a fost atras de o poveste de dragoste din anii 70, dar și cum a ales extraordinara coloană sonoră care combină Dorin Liviu Zaharia și Mircea Florian cu The Doors, Janis Joplin și The Moody Blues.

Mara Bugarin, Șerban Lazarovici, Vlad Ivanov, Mara Vicol, Mihai Călin și Andreea Bibiri interpretează rolurile principale. Imaginea e realizată de Tudor Vladimir Panduru, care anul acesta merge la Cannes cu două filme, el semnând și imaginea filmului lui Cristian Mungiu, „R.M.N”, selecționat în competiție.

Libertatea: Cum ți-a venit ideea unui film cu tineri, a cărui acțiune să aibă loc după Tezele din iulie 1971? 
Alexandru Belc: Mi-am dorit de mulți ani să fac un film cu adolescenți, un coming-of-age. Am scris diverse povești bazate pe experiența mea personală, dar care au rămas abandonate într-un sertar deoarece am pornit pe drumul filmului documentar. La un moment dat, în căutările mele de subiecte de documentar, la sugestia lui Liviu Tofan, am început o cercetare despre Cornel Chiriac, despre ce a însemnat el pentru tinerii din România. 

Muzica bună ce inspiră setea de libertate

Până la urmă m-am gândit că pot să combin cele două lumi, să folosesc cercetarea pe care am făcut-o despre Europa Liberă și despre Cornel Chiriac pentru a realiza un film despre adolescență, un coming-of-age plasat în România anilor 70. M-am întâlnit cu oameni care mi-au împărtășit experiențele lor din acei ani în care își construiau un univers alternativ ascultând emisiunea lui Cornel și care îi trimiteau scrisori, așteptând apoi să le audă citite în direct. Toți simțeau că fac parte dintr-un grup exclusivist, interzis și îi lega aceeași sete de libertate transmisă de muzica difuzată de Cornel Chiriac. 

Chiar dacă am făcut un film a cărui acțiune are loc într-o perioadă în care nici măcar nu eram născut, am încercat să creez o poveste cât se poate de intimă, să creez personajele folosindu-mă de poveștile și amintirile părinților mei. M-am întrebat cum ar arăta un film despre cei care au rămas în țară, despre cei care nu au „fugit”, ce aș fi făcut eu dacă trăiam în acele timpuri, cum m-aș fi raportat la o situație similară.

– A fost greu să găsești un producător dispus să colaboreze cu un debutant la un film despre comunism?
– După primele drafturi ale scenariului, am căutat un producător dispus să investească timp și răbdare, dornic să se implice creativ, să mergem împreună pe drumul de la scenariu la film. L-am găsit destul de repede pe Cătălin Mitulescu, care a crezut din prima clipă în proiect și care s-a implicat ca filmul să vadă lumina zilei. M-a încurajat să duc povestea într-o zonă mai intimă, să întăresc relația dintre personaje, să caut semnificații mai adânci, să mă concentrez mai mult pe dinamica dintre personajele principale, să universalizez tema filmului și să o scot din tiparul unui film despre comunism.

– „Metronom” e primul film românesc ce reconstituie cu ajutorul unei coloane sonore de excepție (și consistente!) bruma de libertate pe care o trăiau tinerii de atunci, cu puțin înainte ca șurubul să se strângă.  Ar fi interesant de aflat mai multe despre cum te raportezi la acea perioadă, mai ales că te-ai născut în 1980. 
– Consider că am avantajul detașării, am prins puțin din comunism, dar suficient cât să pot pune niște imagini din memorie peste tot ce am citit, văzut, ascultat. Am amintiri foarte puternice, dar de la o vârstă fragedă. N-am făcut liceu sau facultate în comunism, nu m-am format în acei ani. Când am scris povestea și am construit personajele, am fost detașat. Am putut să plasez o poveste universală de dragoste pe fundalul acelor ani, folosindu-mă fără patimă de istorie. Povestea funcționează într-un context istoric precis, în care distanțele erau altfel. „Nu ne mai vedem niciodată” însemna atunci „niciodată” pentru că cine fugea din țară în general nu se mai întorcea. 

Astăzi există atâtea mijloace de a comunica la distanță, putem circula liber, iar o plecare din țară nu mai are aceeași însemnătate ca atunci. Mă consider cumva un intermediar între generația 70 și cea de azi. Încă de la început, mi-am propus ca filmul să fie adresat tinerilor de azi, de asemenea să găsesc un limbaj modern cu care să transmit povestea. M-am ferit de clișeele vizuale ale comunismului. Până când Tezele de iulie 1971 și-au făcut simțite ecourile, se trăia încă cu falsa impresie de libertate, de deschidere către Vest. Mai exista încă o brumă de speranță. 

Povestea mea este plasată fix în această perioadă de tranziție, de falsă amăgire. Personajele mele au o oarecare inconștiență, un hazard care vine dintr-o ingenuitate a vârstei, alimentată și de o dorință puternică de libertate, de apartenență la cultura pop insuflată de emisiunea Metronom. Am încercat să dozez fundalul istoric, să nu explic mai mult decât era necesar, să folosesc contextul și elementele perioadei strict în favoarea poveștii. M-am bazat mult pe muzica anilor 70, am încercat să o folosesc nu doar ca pe un element de coloratură a perioadei. 

– După ce criterii ai ales muzica din film?
– Am ales-o astfel încât să funcționeze în primul rând dramaturgic, în armonie cu starea de spirit a personajului principal, Ana. Chiar dacă muzica se aude în cadru, de pe pick-up sau de la radio, am ales fiecare piesă cu gândul la trăirile interioare ale Anei, la ce simte ea în fiecare moment. Am încercat să corelez muzica și cu emoțiile ei. Filmul este construit din două tablouri, unul idilic, pătruns de inocență, în care niște tineri naivi și visători se întâlnesc și ascultă muzică, dansează, se iubesc, și unul real, crud, în care sistemul îi doboară, îi îngenunchează. 

Muzica avea un rol major în viața oricărui tânăr din anii 70. Pentru unii reprezenta o evadare, pentru alții, un gest de opoziție față de un sistem care le limita accesul la orice venea din Vest. Am folosit muzica unor artiști români „neprietenoși” regimului, precum Dorin Liviu Zaharia, Mircea Florian, dar și muzică emblematică americană, Janis Joplin sau The Doors.

– Ce gen de dificultăți ai întâmpinat la scrierea scenariului?
– Fiind o poveste de epocă, dificultățile cele mai mari au fost legate de dialog și de veridicitatea limbajului. M-am străduit să folosesc expresii din acea perioadă, să păstrez particularitatea și firescul exprimării din anii 70.

– Pe măsură ce trec anii, comunismul devine tot mai abstract. Azi tinerilor le e greu să înțeleagă ce s-a întâmplat și au tendința să creadă că n-a fost chiar așa „nasol”. Cum vezi lucrurile, ca cineast cu un master în studii politice? 
– Într-adevăr, comunismul tinde astăzi spre un concept abstract, pare o mică felie în marea istorie. Din păcate însă, acest concept abstract a modelat generații, a influențat destine și a lăsat în urmă o moștenire puternică pe care cred că o simțim și azi în fiecare dintre noi. Am simțit o responsabilitate puternică să plasez corect contextul istoric. Am încercat să-mi imaginez cumva că sunt protagonistul unei povești reale, că trăiesc acele timpuri, că am în mână o cameră de filmat cu care stau la distanță și îmi observ prietenii, că fac un film documentar care nu s-ar fi putut face niciodată în acei ani. 

În perioada cercetării, când am studiat dosare de la Securitate, m-am întrebat cum ar fi fost să găsesc imagini de arhivă din anii 70 cu tineri care se întâlnesc în apartamente și ascultă muzică, dansează, discută aprins, dezbat probleme ale generației lor sau cum ar fi fost să descopăr interogatorii filmate în beciurile Securității, cum aș fi asamblat azi acele filmări, dacă ele ar fi existat – un exercițiu de imaginație care m-a ajutat mult în construcția poveștii și a personajelor, în crearea fundalului istoric. 

Dosarele de Securitate pe care le-am citit mi-au oferit o imagine foarte puternică a acelor timpuri, am descoperit printre rândurile scrise în limbaj de lemn povești interesante, cazuri și cazuri de tineri din întreaga țară care erau urmăriți, umiliți și persecutați doar pentru că ascultau Europa Liberă sau pentru că-i trimiteau scrisori lui Cornel Chiriac.

Alexandru Belc, regizor:

Lectura acestor dosare mi-a oferit însă și narațiunea oficială, poziția Securității față de acești tineri, deciziile și strategiile pe care le luau pentru a combate „activitatea dușmănoasă”. A fost interesant să dramatizez aceste dosare, să le transform în povești accesibile, interesante și puternice. 

„Am căutat încă de la începutul castingului figuri proaspete”

– Ai plănuit de la început să folosești interpreți mai puțin cunoscuți în rolurile liceenilor, cu excepția lui Șerban Lazarovici, care a debutat la Radu Jude, în „Tipografic majuscul”? 
– Am căutat încă de la începutul castingului figuri proaspete, actori pe care publicul să nu le asocieze cu alte filme cu subiecte contemporane. Am căutat, în primul rând, fizionomii care să corespundă anilor 70, tineri actori care să aibă un caracter distinctiv, o ingenuitate și o strălucire aparte. Pentru rolurile părinților și ale securiștilor am ales actori consacrați, care să aibă forța de a-și duce rolul și care nu au mai avut acest rol până acum.

– Cum ai lucrat scenele de grup, mai ales cele de la petrecere, care sunt atât de reușite? 
– Pentru scenele de grup de la petrecere am lucrat cu coregraful Paul Dunca și ne-am documentat împreună asupra perioadei. Le-am arătat tinerilor actori filmări de arhivă, Paul le-a ghidat mișcările, i-a coordonat și a avut grijă în permanență ca mișcările de dans să respecte stilul anilor 70, să nu fie contemporane, dar și să păstreze o oarecare stângăcie. 

– Mi-a plăcut mult atmosfera pe care ai construit-o, faptul că ai preferat să decupezi din realitate, în loc să aglomerezi detalii. Aerul Bucureștiului de atunci e liniștit, sunt puține mașini, puțini trecători, nici în case nu e prea multă mobilă, nu ai dorit să filmezi într-un bloc comunist, ci în case mai tihnite decât blocurile anilor 80, cromatica îngrijită combină albastrul sau verdele cu tonuri de maro și bej, etc. Ce strategie ai avut împreună cu directorul de imagine Tudor Vladimir Panduru, scenograful Bogdan Ionescu și costume designerul Ioana Covalciuc?
– Mi-am dorit mult să filmăm în apartamente interbelice, cu mobilă veche, cu tablouri vechi pe pereți, pe străzi aerisite, fără multe mașini. În literatura de specialitate și beletristica perioadei, de cele mai multe ori domină apartamentele de bloc socialiste. În imaginarul colectiv a rămas impregnată această imagine a comunismului, cu macarale și apartamente sărăcăcioase. Când am scris povestea, mi-am imaginat tot timpul o lume care încă nu s-a afundat în acest tip de comunism. Am scris biografiile personajelor principale gândindu-mă la statutul lor social, la cum arată mediul de acasă, la ce meserii au părinții. Am încercat să întăresc personajele, să le dau o particularitate aparte, să creez un tablou vizual adecvat, în corelație cu personalitatea fiecăruia. 

Directorul de imagine Tudor Panduru a propus o paletă cromatică pe care am agreat-o toți ca fiind definitorie pentru acei ani. De aici am plecat împreună la drum. Fiecare departament s-a străduit să respecte această paletă, să construim astfel un tablou unitar al epocii. Tudor Panduru a ales chiar să filmeze într-un format de imagine specific anilor 70. 

Trădare vs compromis

– Mizând pe o problemă morală ce implică trădarea și compromisul, filmul tău e în același timp înăuntrul perioadei, dar o și depășește, devenind inteligibil pentru spectatorul de oriunde și de orice vârstă. A contat acest lucru pentru tine?
– Am încercat să pun problema morală a trădării pe aceeași treaptă cu cea a compromisului. Găsesc cele două teme ca fiind definitorii pentru regimul comunist, dar, în același timp, sunt convins că ele sunt prezente și în societatea de astăzi. Concentrându-mă pe o poveste de dragoste între doi adolescenți, am încercat să universalizez această problemă morală, să o plasez firesc în film, să o integrez astfel încât să poată fi decodificată de orice spectator. 

M-am întrebat tot timpul cum aș fi procedat eu dacă aș fi fost pus în situația unuia dintre personajele filmului. Ce aș fi făcut, cum aș fi reacționat sub presiunea acelui moment, ce aș fi făcut dacă eram un adolescent care se trezește în fața unui anchetator fără scrupule care îmi cere să-mi „torn” prietenii sau dacă aș fi fost un părinte care trebuie să își salveze copilul? Problema morală a compromisului respiră în aproape fiecare personaj și devine treptat din ce în ce mai acută. În finalul filmului, compromisul se instalează în toate personajele, poate chiar fără ca acestea să își dea seama de acest lucru. 

– Văzându-ți filmul nu poți să nu te întrebi care e procentul de compromis care a rămas în fiecare dintre noi după comunism. Cât de mult crezi că ne mai afectează el la 30 de ani distanță? Există oare urme de comunism și în adolescenții de azi?
– Adolescenții cu care am lucrat s-au născut în jurul anului 2000. Pentru ei, comunismul nu este decât o parte din istoria recentă, ceva „cool”, despre care au învățat la școală sau au auzit în familie. Sunt tineri care știu să-și ceară drepturile, au o viziune detașată asupra lumii și, cel mai important, au o lume deschisă în fața lor. Privesc cu relaxare trecutul, dar și viitorul.

– Sunt mai multe referințe în filmul tău la „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Ai lucrat la acest film, ai fost script superviser. Mi se pare interesant că adâncești problematica din filmul lui Cristian Mungiu și îi oferi filmului acestuia un companion și un fel de prequel. În ambele e vorba despre lucruri care transcend comunismul, ambele chestionează felul cum acesta a reverberat în psihicul nostru. Din acest punct de vedere, cum ai aprecia societatea românească de acum? Cât de dispuși mai suntem la trădare și compromis?
– Când am scris „Metronom”, nu m-am gândit la filmul lui Mungiu, dar mă onorează asocierea. Într-adevăr, acțiunea filmului meu se petrece cu câțiva ani înainte, când oamenii încă mai respirau o brumă de libertate. Cu siguranță că și astăzi ducem după noi moștenirea comunismului, în diferite forme. Cred că comunismul s-a implementat atât de puternic în mentalul colectiv, încât o să ne mai afecteze mult timp de acum încolo. 

– Ai realizat până la „Metronom” scurtmetraje și documentare. Au fost ele doar niște trepte spre lungmetrajul de ficțiune sau vrei să faci documentar și mai încolo? 
– Probabil că voi mai face filme documentare. Am ales film de ficțiune pentru că mi s-a părut că servește cel mai bine temei pe care am vrut să o transmit. „Metronom” a pornit de la o cercetare documentară, de la ideea de a face un film documentar despre efectele muzicii transmise de Cornel Chiriac, dar, în final, s-a transformat într-un film de dragoste între doi adolescenți care nu se vor mai vedea niciodată și care sunt îngenuncheați de sistem. 

– Ce planuri ai?
– Un nou film. Am câteva idei noi, pe care am început să le pun pe hârtie și pe care vreau să le transform într-un scenariu de ficțiune. 

– Care e sfatul cel mai bun pe care l-ai primit în branșă?
– Să scrii și să faci filme despre ceea ce ai trăit. Nu am ascultat acest sfat, dar mă tot gândesc la asta… poate în viitor.

Urmărește-ne pe Google News

•  Festivalul de Film de la Cannes 
•  Filme