„The French Dispatch” fusese luat pentru ediția din 2020 a festivalului, dar cum aceasta a fost anulată din pricina pandemiei, compania Searchlight Pictures a decis să-l țină la rece pentru octombrie 2021 și era cu atât mai așteptat în acest an cu cât promitea cel mai mare contingent de staruri într-o ediție săracă în glamour.
Până când vom scrie pe larg despre film, să mai spunem că Tilda Swinton bate recordul cu cinci filme în acest an la Cannes, dar Léa Seydoux e mai tare, pentru că are patru filme în festival, dintre care trei în Competiție („The French Dispatch” fiind unul dintre ele).
Pe când se pregătea însă să vină de la Paris și s-a testat preventiv, biata Seydoux a aflat că a luat din nou virusul, deși era vaccinată. Acum stă cuminte 10 zile, așa cum cere legislația în Franța.
Aseară toată lumea aștepta discursul președintelui Macron despre noile măsuri sanitare. În ce privește cinemaul, Festivalul de la Cannes e acoperit. Doar din 21 iulie încep să se ceară certificatul sanitar (vaccin, test) la intrarea în sălile de cinema, or festivalul se termină pe 17 iulie. Au fost tot felul de zvonuri că ar fi apărut un focar la Cannes, dar se pare că sunt doar 3-5 cazuri pe zi depistate la mii de teste zilnice, iar în 9 iulie nu a fost niciunul. Ca măsură de precauție, stafful va fi testat acum la fiecare două zile, nu la cinci cum era inițial.
De câteva zile, însuși directorul festivalului, Pierre Lescure, ne roagă părintește de pe o bandă pe care o ascultăm înaintea fiecărui film să stăm cu masca la gură pe tot timpul proiecției. Duminică au fost în Franța cu aproape 70% mai multe noi cazuri decât în săptămâna precedentă, deci nu e de glumit.
„Drive My Car” – primul candidat la trofeu
Vestea bună e că apărut, în sfârșit, un film de trofeu – „Drive My Car”, de Ryusuke Hamaguchi, cotat cel mai bine până acum de criticii internaționali în topul de pe ultima pagină din prestigioasa publicație „Screen”, pe care toată lumea îl caută zilnic.
După ce în martie câștiga Ursul de Argint – Grand Jury Prize la Berlin pentru hipnoticul „Wheel of Fortune and Fantasy”, Ryusuke Hamaguchi „riscă” un nou premiu și la Cannes. Adaptând o proză scurtă a lui Haruki Murakami, el construiește din nou o poveste secundă, pe dedesubtul a ce se vede pe ecran, și din nou reușește o chestie aproape hipnotică: să te țină în scaun aproape numai din dialoguri.
Un regizor de teatru, a cărui soție a murit fără să fi apucat să-i spună că-l înșală cu un tânăr actor, merge la Hiroshima să monteze „Unchiul Vania”, de Cehov. Aici i se repartizează un șofer care să-i conducă superbul Saab roșu, iar acest șofer e o tânără care are vârsta pe care ar fi avut-o și fata lui, dacă n-ar fi murit de mică.
Cu un generic plasat la mult timp după ce filmul începe (pentru a ne sugera că ce am văzut până la episodul Hiroshima a fost doar introducerea), „Drive My Car” se concentrează pe repetițiile cu actori de naționalități diferite care fiecare își spune replicile pe limba lui, demonstrând fluid imposibilitatea de a ne cunoaște unii pe alții și căutând o limbă comună. Această limbă poate fi arta, deși filmul, teatrul sau literatura nu devin mai inteligibile dacă le descompui în imagini și cuvinte.
Să sperăm că acest film, nu la fel de fascinant ca filmul de la Berlin, dar mai omogen pentru că își ia timp să se ocupe de o singură poveste, se va regăsi în palmaresul juriului prezidat de Spike Lee.
Care Spike Lee e peste tot, festivalul străduindu-se să-și spele „păcatul” de a nu-i fi dat trofeul pentru „Do the Right Thing” acum 32 de ani (iar Spike Lee nu uită și nu iartă). Trebuia să fie anul trecut președintele juriului, dar cum festivalul s-a anulat, a fost rechemat în 2021, a fost pus și pe afișul festivalului și chiar și când te plimbi prin oraș dai de el în mari reclame la o celebră marcă de ceasuri.
„Flag Day” – O afacere de familie
Deși Spike Lee s-a tras în poză cu Sean Penn pe covorul roșu, e de dorit că nu va împinge „Flag Day” în palmares (n-o să-l lase Kleber Mendonça Filho). Inspirat din povestea reală a lui John Vogel, un falsificator devenit notoriu prin cartea fiicei sale, Jennifer Vogel – „The True Story of My Fathers Counterfeit Life”, filmul e o nesfârșită litanie despre dificultatea unei fiice de a avea încredere în tatăl ei mitoman.
Dar el e, de fapt, un vehicul pentru Dylan Penn care, după ce a făcut modelling până la 30 de ani, a vrut probabil să debuteze și în cinema. Și, ca să nu rămâie repetentă și anul ăsta, tăticul i-a dat rolul principal într-un film de-al lui, unde și băiatului mai mic, Hopper, i-a găsit un rolișor.
Filmul nu a primit din răutate cele mai mici cotații în publicația „Screen” și nu faptul că e o afacere de familie e problema, ci că, dacă n-ar fi fost regizat de Sean Penn, n-ar fi fost luat în nicio secțiune, pentru că e plicticos și liricoid. Când nu-și trece mâna prin grâu ca în filmele lui Terrence Malick, Dylan Penn se străduiește să joace corect, dar e destul de dificil ca la 30 de ani să fii credibilă în rol de adolescentă. Cu atât mai înduioșătoare e iubirea lui Penn pentru odrasle cu cât filmul e mai prost.
Și în 2016 presa de la Cannes i-a făcut praf lui Sean Penn alt film pe care îl regizase, „The Last Face”, unde își distribuise iubita de atunci, pe Charlize Theron. Probabil că Penn s-a supărat din nou pe festival, dar asta e viața.
„Tre piani” – Nanni Moretti a opta oară în Competiție
Așteptatul film al lui Nanni Moretti, „Tre piani” („Trei etaje”), adaptează romanul scriitorului israelian Eshkon Nevo mutând acțiunea la Roma și urmărind locatarii a trei familii care se confruntă cu diverse drame până când viața îi determină să meargă mai departe.
Un tată (Riccardo Scamarcio) crede că unul din vecini i-a abuzat fetița, dar încercând să afle adevărul, se lasă sedus de nepoata minoră a acestuia, care pe urmă îl dă în judecată. O tânără mamă (Alba Rohrwacher) e speriată că ar putea face boala psihică pe care mama ei a dezvoltat-o după naștere, în vreme ce un cuplu de judecători (Nanni Moretti și Margherita Buy) se luptă cu fiul lor nesupus care, venind beat acasă, a omorât o vecină cu mașina.
„Tre piani” nu e printre cele mai bune filme ale lui Moretti (care a luat trofeul la Cannes cu „Camera fiului” în 2001) și nu joacă până la capăt cartea neîncrederii în ce e real și ce e imaginat de personaje, dar e construit cu siguranța și modestia unui mare cineast. Filmul va ajunge și în România, prin Independența Film.
Din păcate pentru Moretti, premiera de la Cannes s-a ținut în același timp cu finala UEFA, iar Riccardo Scamarcio a și fugit de la aplauzele finale ca să mai prindă ultimul gol al italienilor. Ieri, când l-am intervievat pe Nanni Moretti, un jurnalist francez l-a felicitat pentru rezultatul meciului. „De ce mă felicitați?! Nu eu am jucat”, a răspuns cineastul.
Nanni Moretti a venit de opt ori în Competiție la Cannes, ultima oară cu „Mia madre”, în 2015.
Moartea decurge binișor în filmul lui Ozon
Un alt film din Competiție bazat pe o carte e cel al lui François Ozon. O carte celebră în Franța, romanul „Tout s est bien passé” (2013) al lui Emmanuèle Bernheim, care i-a fost scenaristă lui Ozon la „Swimming Pool” și „5X2”. În roman, Bernheim narează în fraze scurte și fără artificii odiseea începută atunci când tatăl ei, care nu era bolnav incurabil, dar făcuse la 85 de ani un atac cerebral, i-a cerut să-l ajute să moară.
Ca un copil cuminte, fiica a mers împotriva inimii găsind o clinică în Elveția unde dorința tatălui a fost îndeplinită. Ultimele rânduri din carte sunt o depeșă din partea clinicii, care o anunță aproape festiv că totul a mers ok (de aici titlul), că tatăl a fost binedispus în ultima clipă și că și-a administrat doza fără să ezite.
Deși se străduiește să fie la fel de puțin melodramatic pe cât era romanul (ar fi funcționat mai bine dacă era regizat sec de un Radu Muntean), filmul confirmă că în general o carte e mai bună ca filmul care o adaptează. E un film ok, nu răvășitor, însă André Dussollier e formidabil în postura tatălui autoritar. Cât despre Sophie Marceau, ea convinge fără a străluci în rolul fiicei.
Ironia face că, după ce și-a ajutat pe tatăl ei să plece împăcat, Emmanuèle Bernheim a murit de cancer, la 61 de ani (în 2017).
Ari Folman o caută pe Anne Frank prin prietena ei imaginară, Kitty
„Where Is Anne Frank?”, prezentat în Selecția Oficială în afara competiției, a fost realizat de israelianul Ari Folman în special pentru publicul tânăr. Mesajul lui de umanitate e livrat eficient printr-o poveste construită în jurul lui Kitty, prietena imaginară a lui Anne Frank, descrisă în amănunt în celebrul ei jurnal.
În Amsterdamul de azi, Kitty apare dintre foile jurnalului și îi ajută pe niște imigranți africani pe care autoritățile olandeze doreau să îi extrădeze.
Povestea amestecă inventiv trecutul cu prezentul – ilustrări ale unor pasaje din carte cu scene imaginate în prezent, când Kitty nu e vizibilă oamenilor decât dacă se află în Muzeul Anne Frank, căpătând carnalitate în afara lui.
Ieri, când am stat de vorbă cu Ari Folman pentru Libertatea (pentru că și acest film a fost achiziționat de Independența), am aflat că de acum înainte nu mai vrea să facă animații decât pentru copii și adolescenți, singurii care par să merite efortul pe care îl presupune asemenea proiecte.
Frumos desenat (Anne Frank are aceeași luminiță în ochi ca în fotografii), filmul are șanse să încânte milioane de copii și să completeze cel mai cunoscut jurnal din lume, ducând mai departe spiritul autoarei. Important, vor afla copiii, nu e să o venerezi pe Anne Frank, ci să încerci să salvezi măcar un suflet.