Carina Dașoveanu a pornit de la gestul sensibil al unui taximetrist român și a luat un premiu la Cannes

În fața unui latte cu gheață, pe care și l-a comandat, dar din care uită să bea până la finalul interviului, Carina își spune povestea concentrată. Ar fi mai confortabilă pe un platou de filmare. „Pot să zic vreo prostie?”, întreabă la început. La 22 de ani, nu are experiența multor contacte cu jurnaliștii. În plus, recunoaște franc, de mai multe ori, că nu are încredere în ea. Premiul de la Cannes e un semn că poate greșește.

Cu un scenariu scris într-o noapte, la supărare, și un scurtmetraj de 21 de minute realizat în pandemie, studenta la UNATC a impresionat la Cannes. Echipa a măsurat 10 oameni, toți voluntari.

Filmul ei s-a situat pe locul 3 din 1.835 de propuneri de scurtmetraje, provenind de la 490 de școli de film din toată lumea. Carina și cei din echipa ei erau cei mai tineri de-acolo, majoritatea celor din competiție aveau cu cel puțin patru-cinci ani mai mult decât ei.

Recomandări

Avocata din București care a angajat un asasin să o ucidă pe fosta iubită a fiului său mort a fost reținută

Taximetrista Ilinca Hărnuț

„Prin oraș circulă scurte povești de dragoste” îi are în rolurile principale pe Ilinca Hărnuț și Andi Vasluianu, un cuplu mai degrabă nefericit. Ea e taximetristă și, de la volan, strânge și dă mai departe de dragoste neîmpărtășită. O producție simplă, pe un buget de sub 2.000 de euro, e ridicată de sensibilitatea actriței Ilinca Hărnuț. 

Filmul Carinei va fi prezentat și la Festivalul Anonimul din Delta Dunării, și la Festivalul de film de la Sarajevo.

Un scenariu scris într-o noapte, inspirat de un taximetrist din București

Libertatea: De unde a pornit ideea scurtmetrajului? 
Carina Dașoveanu: După un eveniment mai neplăcut din viața mea, eram foarte supărată, am ajuns undeva la periferia Bucureștiului și mi s-a descărcat telefonul. Nu aveam nici bani, nici baterie. Ploua foarte tare și nu știam cum să ajung acasă. Am mers pe stradă vreo 15 minute până când am reușit să găsesc un taxi. Până să găsesc un mod de-a ajunge acasă, era doar acea adrenalină, doar mă gândeam că trebuie să ajung acasă, nu la ce mi se întâmplase înainte. Când am urcat în mașină, s-a dus adrenalina, mi-am adus aminte prin ce-am trecut și am început să plâng foarte tare.

Recomandări

Un bărbat analfabet, internat la Psihiatrie, apare a fi contestat prin e-mail o candidatură la Senat. PNL și PSD se acuză reciproc

Taximetristul, un domn mai în vârstă, a făcut ceva ce m-a impresionat atât de tare, încât am făcut un film despre asta. S-a uitat în oglinda retrovizoare, a văzut că plâng și nu m-a întrebat nimic.

Șoferul a înțeles perfect. A dat drumul la muzică în surdină și dintr-odată a început să îmi spună niște povești, niște amintiri ale dânsului, dar atât de atent alese, încât să mă facă pe mine să realizez că viața e mai mult decât ce pățisem și că, indiferent prin ce trec eu, viața e frumoasă și mai am mult de trăit. Am ajuns acasă, i-am plătit, iar apoi m-am apucat de scris un scenariu inspirat din domnul meu taximetrist.

– Cum de-ai schimbat atunci sexul personajului principal? În film e femeie.
– Am scris un film inspirat din viața mea și am zis: hai să fiu eu taximetrista și eu să întâlnesc acest domn care mă ajută, iar Ion Arcudeanu din filmul meu este bătrânelul din taxi, adică sunt poveștile lui. Am încercat să fac un film cât mai personal. Și eu am avut parte de iubire neîmpărtășită.

Mi-am dat seama și că eram foarte geloasă în fostele mele relații. Și în loc să mă supăr pe băiatul cu care eram, eu mă supăram pe fetele pe care el le admira.

Recomandări

Imagini surprinse de românii din Spania după inundații: magazine jefuite, mii de oameni fără apă și curent

Maturizându-mă, mi-am dat seama că nu trebuie să atac niciodată o femeie și că ele nu au nicio vină, dimpotrivă, trebuie să rezonăm și să fim acolo una pentru alta și cumva vina e a bărbatului de lângă tine. Și cam așa se întâmplă și în film. 

„Facem film pentru a face cumva pace cu noi înșine”

– Cât ți-a luat să scrii scenariul?
– O noapte. Fix în noaptea aceea l-am scris și nu am mai modificat nimic de-atunci. Noi, studenții sau oamenii din circuitul festivalier, nu facem film pentru bani sau pentru faimă, ci facem film pentru a face cumva pace cu noi înșine.

Scriind acest film, m-am calmat, pentru că treceam printr-o perioadă foarte urâtă. Eram foarte singură, nu aveam niciun prieten cu care să vorbesc și am zis că uneori nu avem un prieten cu care să vorbim, dar întotdeauna o să avem un scenariu de scris. Așa m-am calmat eu și am făcut pace cu mine.

Andi Vasluianu și ceilalți actori au lucrat voluntar

– Ai știut de-atunci că va fi proiectul de licență?
– La momentul respectiv era pandemie. Nu voiam neapărat să mai fac un film pentru proiectul de licență. Noi putem alege să facem un film sau să ne prezentăm cu un caiet de regie, în care pur și simplu scriem un scenariu. Dar mi s-a părut atât de special momentul ăla din taxi, încât am simțit că trebuie să fac asta.

Am sunat-o pe Ilinca Hărnuț, actrița principală, pe care o știam din mai multe filme și îmi plăcea foarte tare de ea. Ea a citit scenariul, a acceptat, totul bine și frumos, doar că nu avea permis de conducere.

– Ceea ce pentru o taximetristă era, totuși, o problemă.
– Da. Toată lumea îmi spunea că trebuie să schimb actrița, dar am rezonat atât de tare cu Ilinca, încât am zis că ea este. Am băgat tot bugetul filmului într-o platformă cinematografică, am pus mașina pe platformă și am făcut filmul. Și a meritat, sinceră să fiu, pentru că nu văd altă persoană mai potrivită pentru acest rol.

– Cum ai făcut cu ceilalți actori?
– Operatorul meu lucra la un serial cu Andi Vasluianu și, într-una din pauze, i-a spus: uite, noi avem acest scenariu, te-ar interesa?

Andi Vasluianu este un om extraordinar, ajută foarte mult studenții, se bagă în foarte multe filme studențești gratis. 

Andi Vasluianu a venit să ne ajute și pe noi, fără să lase impresia că mi-a făcut o favoare. M-a tratat cu atât respect și cu profesionalism. Chiar mă simțeam un regizor în adevăratul sens al cuvântului.

Sunt foarte recunoscătoare că am dat de actori atât de mari: Ilinca Hărnuț, Andi Vasluianu și Ion Arcudeanu și m-au tratat exact ca pe un regizor adevărat. 

– Cum ați obținut finanțare pentru film?
– Am primit 1.000 de euro de la facultate și i-am investit pe toți în platforma cinematografică. Am mai pus eu, operatorul și monteurul meu, încă 40 de milioane, vechi. Ne-a ajutat foarte mult și facultatea, pentru că tot echipamentul este de la facultate, e o producție UNATC. Sub nicio formă nu am simțit că am buget mic, pentru că mi-am făcut scenariul în așa fel încât să mă încadrez în bani.

„Nu aș fi avut singură tupeul să înscriu filmul la Cannes”

– Cum a ajuns filmul la Cannes?
– Eu nu mă așteptam nicio secundă, făcusem filmul strict pentru licență, ca să trec facultatea.

Am dat examenul, i-am trimis filmul profesorului meu de clasă Laurențiu Damian și m-a sunat în 20 de minute. Mi-a zis: „Te iau de mână și te duc la Cannes”. Mi s-a părut inițial o glumă, dar, după câteva săptămâni, m-a sunat de la facultate să-mi spună că au trimis filmul la Cannes și a fost acceptat. Voiau adresa mea de e-mail. Apoi am primit o scrisoare acasă în care spunea că a fost nominalizat la Cannes.

Nu prea am avut încredere în mine în trecut. Eu nu m-am înscris niciodată singură la un festival. Întotdeauna am văzut filmele de facultate ca niște exerciții prin care eu învăț să fac asta pe viitor, nu că eu sunt regizor și gata. Și dacă nu mă înscria facultatea, poate eu niciodată nu aș fi avut tupeul să mă înscriu la Cannes. 

Răbufnirea de după multe probleme și eșecuri adunate

– Ce-ai simțit?
– Nici acum nu realizez. Abia m-am întors și nu realizez ce s-a întâmplat. Am plâns foarte mult. Eu am plecat acolo alături de operator (n. red. – Ștefan Aghițoae), monteur (n. red. – Paul Sima) și sunetistă. Și ei au trecut prin foarte multe experiențe nereușite în ultimul timp. Pentru noi toți, Cannesul a fost un moment care ne-a făcut să realizăm: uite că se poate, totuși nu muncim degeaba. A fost o confirmare a muncii noastre.

Acolo am văzut toate filmele din selecție, ni se păreau atât de bune, că am zis că noi nu avem nicio șansă. Aveam cumva încredere în film, pentru că actorii erau extraordinari. Echipa, la fel. Cu toate că noi, fiind în pandemie, am făcut filmul în zece oameni, atât am avut voie. Dar ne-am înțeles foarte bine și chiar aveam încredere în film. Pe de altă parte, am văzut celelalte scurtmetraje și mi-am dat seama cât de puternică este competiția. Totuși, noi am avut un buget destul de mic. Chiar nu mă așteptam. 

– Și totuși ați obținut locul III.
– Da. Nu-mi făcusem niciun discurs. Când am aflat că am luat premiul, am urcat pe scenă, le-am spus că nu am nimic pregătit. Și totuși, am vorbit jumătate de oră (râde). 

Restricții de pandemie

– În ce feluri și-a pus amprenta pandemia asupra filmărilor?
– Am purtat măști. Nu aveam voie să machiem actorii decât în anumite condiții, fiecare avea pensula lui, fiecare avea pudra lui. Nu aveam voie să aducem prea multă figurație. În scena din restaurant se și simte chestia asta, că nu am putut să aduc figurație.

Întotdeauna am încercat să găsesc cumva o cheiță, să reușesc, deși e pandemie, să duc filmul și să păstrez ideea intactă, și să nu afectez foarte tare scenariul.

În proiect: un serial pentru o televiziune

– În ce direcție ai vrea să mergi în viitor? Vei face un lungmetraj?
– Voi face încă un scurtmetraj în august, sunt la master și am primit un buget mai mare acum. Ne gândim și la un lungmetraj. Banii pe care i-am câștigat de la Cannes am vrea să-i băgăm într-un lungmetraj.

Și, de asemenea, cel mai mare vis al nostru la care ne-am tot gândit este să facem un serial în România, pe care să-l vindem unei televiziuni.

– De ce serial? Aveți o idee deja?
– Da, avem. Simt că nu spun destule printr-un scurtmetraj și cumva nici printr-un lungmetraj. În serial pot să vorbesc despre mai multe teme și îmi dau șansa să emoționez mult mai tare oamenii și să ating mai multe subiecte.

„Deocamdată experimentez”

– Nu e atipic că termini facultatea cu gândul ăsta?
– Da, sigur. Toată lumea se gândește la circuitul festivalier. Și eu îmi doresc foarte tare, sigur. Lungmetrajul pe care îl fac va fi strict pentru festivaluri. Dar serialul poate avea și o componentă comercială. Într-un lungmetraj este esențial să te duci pe partea de creativitate și de artă, iar în serial poți să te joci inclusiv cu comercialul. Ideal le pot combina pe ambele.

– Cum te raportezi la regizorii români consacrați? Ai merge în continuitate cu vreuna din direcțiile deja dezvoltate de aceștia?
– Îi apreciez foarte tare. În UNATC studiem filmele lui Cristian Puiu, Cristian Mungiu, domnul Porumboiu, dar nu știu, cumva nu vreau să copiez. Vreau să-mi las propria amprentă și să văd. Deocamdată experimentez, vreau să văd care e exact stilul meu, că încă nu simt că am un stil reprezentativ. Nu mă gândesc dacă vreau să mă duc pe partea noului val românesc sau pe partea filmului comercial, încă vreau doar să experimentez.

„Voiam să fiu eu păpușarul”

– Cum ai ales regia de film?
– Am găsit de curând o pagină din jurnalul meu, la 12 ani scrisesem că vreau să fiu regizor. Și m-a șocat pentru că eu nu îmi aduc aminte că voiam asta acum 10 ani. I-am arătat și tatălui meu și a început să plângă.

Eu am făcut actorie de teatru mult timp, am și scris și regizat scene de teatru. Am jucat în Cluj, în Timișoara, în Constanța, în San Remo. Și, deși îmi plăcea foarte tare să fiu pe scenă și să emoționez publicul, parcă simțeam că îmi doresc mai mult de-atât. 

Simțeam că vreau să controlez lucrurile și să fiu eu păpușarul. Și am vrut să preiau eu cârma și să văd cum regizez.

Mergeam la concursuri și, atunci când câștigam, nu câștigam pentru că eram eu supertalentată la actorie, că nu mi se pare că am talent la actorie. Câștigam pentru că știam cum să mă pun în scenă și știam cum să controlez în așa fel încât mesajul meu să ajungă la public. M-am gândit să fac o meserie din asta. 

Tatăl meu este cinefil și el cumva mi-a deschis ochii sprea lumea filmului. Și nu regret deloc că am ales regie de film. La regie de film, cred că am mai multă libertate. Regia de teatru ține foarte mult de actori, dar, la film, sunt mai importante relația între actori și regizori, ritmul pe care-l dai, montajul. 

„Suntem norocoși dacă avem după cine să suferim”

– E o replică în filmul tău: „Până la urmă, doar dragostea neîmpărtășită e romantică”. Tu crezi asta?
– Da, am scris-o într-o noapte în care nu mă simțeam prea bine, dar cred cu adevărat că despre asta e iubirea. Înainte căutam confort într-o relație și mi se părea mult mai important să mă simt liniștită lângă un băiat. Acum, mi se pare că e mult mai important să simți că ai trăit lângă cineva la intensitate maximă. Mă simt mult mai norocoasă să știu că am iubit o persoană și am suferit după o persoană decât că am avut o relație platonică cu cineva care-mi oferea doar liniște. Mi se pare că suntem norocoși dacă avem după cine să suferim.

Urmărește-ne pe Google News