ComenteazăO vilă de pe Valea Oltului. Cinci doamne de 70 de ani. O sărbătoare a prieteniei. În fiecare an, timp de o săptămână, Cica, Nana şi prietenele lor se izolează într-o casă de vacanţă doar pentru a fi împreună, departe de agitaţie şi de lumea dezlănţuită. Ca şi când timpul ar fi stat în loc în ultimii 50 de ani, iar ele sunt la fel de frumoase, au acelaşi umor dezinvolt şi aceeaşi poftă de viaţă. Aceasta este „Casa cu păpuşi”, documentarul de debut ca regizor al directorului de imagine Tudor Platon, în vârstă de 30 de ani.
Tânărul cineast a fost lăsat să participe, timp de o săptămână, la această sărbătoare a prieteniei. Nu să facă filme documentare voia Tudor Platon. L-a adus aici dorinţa de a fi mai aproape de bunica sa şi de a o cunoaşte dincolo de rolul pe care orice bunic îl are în familie. Numai că aparatul său a fost martorul tăcut al acestei reîntâlniri. Şi al multor altor poveşti pline de savoare, umor şi chiar nostalgie.
A rezultat „Casa cu păpuşi”, o călătorie plină de momente haioase şi emoţionante şi un tandru portret al celor cinci prietene, care îşi deschid sufletul în faţa camerei tânărului cineast.
Nominalizări la Premiile Gopo
„Casa cu păpuşi” a fost nominalizat la două categorii ale Premiilor Gopo din acest an: „Cel mai bun film de debut” şi „Cel mai bun documentar”. Tudor Platon a vorbit, într-un interviu pentru Libertatea, despre ce înseamnă aceste nominalizări, dar, mai ales, despre lecţiile pe care le-a primit din partea bunicilor.
- Tudor Platon a mai fost nominalizat, în 2016, la categoria „Tânără speranţă” a Premiilor Gopo. El este director de imagine, absolvent al secţiei de imagine de film din cadrul UNATC Bucureşti. Filmografia lui cuprinde scurtmetraje precum „Cadoul de Crăciun” (regia Bogdan Mureşanu, aflat pe lista scurtă a Premiilor Oscar 2020), „Toate fluviile curg în mare” (regia Alexandru Badea, selectat la Cinefondation, Cannes 2016) şi lungmetrajul „Să nu ucizi” (regia Gabi Virginia Şarga şi Cătălin Rotaru, selectat în Competiţia Oficială la Varşovia 2018).
- „Casa cu păpuşi” le are în distribuţie pe Viorica Crăciun, Ileana Crăciun, Elena Laslu, Ana-Maria Bondar, Aura Chindea. Tudor Platon semnează regia, scenariul şi imaginea, montajul fiind realizat de Natalia Volohova Deliu. Producători sunt Carla Fotea, Ada Solomon, Tudor Platon şi Alexandru Solomon.
Libertatea: „Casa cu păpuşi” e o incursiune într-un univers special: vacanţa anuală a unor femei de 70 de ani. Ce te-a determinat să mergi cu doamnele în excursie?
Tudor Platon: Una dintre bunicile mele a murit înainte de a face acest film. Când mi-am dat seama că n-o mai găsesc, am simţit un gol foarte mare, pentru că nu mai aveam cu cine să împărtăşesc acea parte din mine pe care i-o ofeream ei. Asta m-a determinat să mă apropii mai mult de Cica, ailaltă bunică. Am vrut să merg cu ea în mediul ei, să o redescopăr. Să recuperez un timp pe care nu-l petrecusem cu ea. Şi cred că şi din partea ei a fost o nevoie de a fi mai aproape. S-a creat această disponibilitate, pentru că şi pentru ea a fost surprinzător faptul că eu vreau să o însoţesc.
„Ce să faci tu aici?”, îmi spunea. Gândul meu era să petrecem timp împreună. Şi, dacă tot merg, mi-am zis să iau camera cu mine, că poate o să fie mişto.
– La ce te-aşteptai când ai plecat în excursie?
– Nu mă așteptam la nimic. Eram doar curios. Ştiam că bunica e o persoană efervescentă, dar nu aveam vreo aşteptare despre ce se va întâmpla în excursia cu prietenele ei. Nici măcar aşteptarea de a face un film despre asta. Sincer, mă gândeam că o să mă plictisesc după două-trei zile şi că lucrurile vor deveni redundante. Dar n-a fost deloc cazul, pentru că energia lor din acea săptămână le-a făcut să aibă o dinamică aparte, cu totul neaşteptată. Ţin minte că în primele zile aveam o mulţime de planuri despre cum să mă apropii de ele, astfel încât să le fac să se deschidă sau despre momentele pe care ar trebui să le urmăresc. Planuri la care am renunţat, pentru că interacţiunea lor şi emoţia pe care o transmiteau erau atât de neaşteptate pentru mine, încât mi-am dat seama că orice scenariu e contraproductiv. Aşa că mă concentram mai mult la locul în care pot pune camera, pe care pur şi simplu s-o las să meargă.
„Scopul nu e să înregistreze camera ceva spectaculos, ci să facem schimb de emoții”
– Ce crezi că le-a făcut să se deschidă, să fie aşa naturale, în ciuda camerei?
– Cred că a ajutat enorm faptul că mă filmam şi pe mine, nu stăteam doar în spatele camerei. Practic, a fost ca un proiect al tuturor. Am avut de la început convenţia că eu voi filma oricând, iar apoi n-a mai existat nicio discuţie despre asta. Sunt operator de imagine şi îmi dau seama cum să fac să nu fiu intruziv, chiar dacă am o cameră în mână şi pun întrebări despre viaţa oamenilor. Şi mai e o chestie pe care am învăţat-o de la Cica: să te-apropii de un om, să-l faci să se deschidă, trebuie să te deschizi tu în primul rând. Să-i arăţi că şi tu ai lucruri de mărturisit. Şi scopul nu e să înregistreze camera ceva spectaculos, ci să facem schimb de emoţii, să aflăm lucruri unul despre altul.
Nu ne surprinde atât de mult ce zice Cica sau ce zice Nana, ci felul în care spun, pentru că au trăit nişte lucruri şi au puterea de a-şi împărtăşi gândurile.
Cum se vede bătrânețea când ajungi acolo
– Cum ai descrie-o pe Cica acum? Ce te-a impresionat după excursie?
– E o femeie extrem de puternică şi cu o sănătate mintală de invidiat. A avut o copilărie grea şi are nişte mecanisme extraordinare de a se proteja. E foarte raţională. Încă am foarte mult de învăţat de la ea. Cred că felul în care se raportează la frumuseţe e foarte emoţionant, pentru că îţi dai seama că dorinţa de a fi frumoasă nu trece niciodată. Şi m-a impresionat gândul acesta, că imaginea noastră despre noi este blocată undeva, în timp.
– Cum percepeai bătrâneţea înainte de „Casa cu păpuşi”?
– Ori eram un pic distant, ori mă gândeam că e ceva idilic, plin de dragoste şi empatie, raportându-mă la faptul că bunica m-a crescut. Dar în film bătrâneţea nu e idilică. Nu e vorba de bătrânii înţelepţi care or să ne zică nouă care e treaba cu viaţa. Cred că totul e mult mai autentic, mai personal. De exemplu, Cica mi-a zis la un moment dat: să ţii minte că bătrâneţea ţi-o pregăteşti. N-o aştepţi să vină, gândindu-te că o să fie totul bine. Cine se gândeşte la asta?
S-au ridicat în picioare și au aplaudat
– Lor cum li s-a părut filmul?
– Le-am invitat la prima proiecţie cu public, iar prima lor reacţie a fost să se ridice în picioare şi să aplaude. Momentul m-a emoţionat teribil. Mă gândeam de ce ele sunt cele care aplaudă. Aplaudau demersul, mă aplaudau pe mine, pe ele, aplaudau pentru că erau bucuroase? Nu ştiu.
– A reuşit această experienţă să te apropie de bunica ta?
– Ne-a legat foarte mult filmul acesta. Şi relaţia mea cu Cica, şi relaţia cu Nana s-au îmbunătăţit foarte mult. Dar am creat o prietenie frumoasă cu toate doamnele! Ne sunăm să povestim ce s-a mai întâmplat cu noi, ne purtăm de grijă unii altora, iar asta-mi aduce foarte multă bucurie. Când s-a născut fiul meu, Iacob, m-au felicitat, mi-au dat sfaturi, s-au preocupat, le-am simţit foarte aproape. Şi m-a bucurat foarte mult că apropierea aceasta nu s-a stins după film, ci ea a continuat într-o formă extrem de frumoasă.
O sărbătoare a prieteniei în fiecare an. De 50 de ani
– Ce te-a învăţat pe tine săptămâna petrecută cu bunica ta şi cu prietenele sale?
– Vacanţa lor anuală e o sărbătoare a prieteniei, iar ele o trăiesc ca pe o sărbătoare, ceea ce e minunat. N-are legătură cu vârsta. Gândeşte-te la noi! Noi nu mergem o săptămână undeva cu prietenii noştri doar aşa, pentru că suntem prieteni. Anual! Şi să reuşim să ne ţinem de asta zeci de ani. Ele pur şi simplu sărbătoresc prietenia. Mi se pare incredibil. Mi-am dat seama, văzându-le, cât de greu este să menţii o prietenie. Ele sunt prietene de 50 de ani. Nu-i deloc uşor să păstrezi o prietenie atât de lungă. Pentru că, de cele mai multe ori, prieteniile sunt contextuale. Ţi-ai schimbat jobul, ţi-ai schimbat şi prietenii. Ai schimbat proiectul la care lucrezi, te apropii de altcineva, apare o altă intimitate.
– Filmul „Casa cu păpuşi” e nominalizat la două categorii la Gopo: „Cel mai bun film de debut” şi „Cel mai bun documentar”. Ce înseamnă pentru tine aceste nominalizări?
– M-am bucurat când am aflat că filmul a fost nominalizat mai ales la secţiunea „Debut”, la care nu mă aşteptam, pentru că, de obicei, aici sunt selectate mai ales filmele de ficţiune. E prima oară când sunt la Gopo în postura de regizor. Şi vreau să fac în continuare filme de genul ăsta, vreau să mai regizez documentare din preajma mea, cu persoane apropiate mie. În acest moment, aici mă simt eu confortabil, asta mă interesează. Şi o fac şi pentru mine, nu mereu gândindu-mă la cine o să vadă, la cum o să iasă. Şi petrec timp cu persoanele apropiate când fac asta.