EXCLUSIV. Mihaela Rădulescu, viață grea la Fort Boyard: «Eram urcați cu o macara și blocați acolo până seara»

Duminică seara, vom vedea la PRO TV ce a pățit la Fort Boyard diva care locuiește la Monaco, într-o casă superbă, alături de fiul ei și de supersonicul Felix Baumgartner. Emisiunea începe la 20.30. Însă până atunci, iată ce ne-a dezvăluit Mihaela, jurat în emisiunea “Românii au talent”, de la filmările show-ului prezentat de Paul Ipate și Octavian Strunilă, permițându-ne, practic, să aruncăm o privire în culise chiar înainte de debut.

Libertatea: Cum a fost drumul până acolo?

Mihaela Rădulescu: La mine a fost simplu, am avut zbor direct de la Nisa, iar de la aeroport am fost preluată de ai noștri cu mașina. Două ore de mers prin vestul Franței nu-s chiar o corvoadă, am văzut diferența dintre sud, unde locuiesc eu de 10 ani, și vestul mai puțin atacat de turiști.

Povestește-ne o întâmplare haioasă din afară Fortului…

Seara ne întâlneam toți la masă, iar vedetele povesteau despre probele prin care au trecut. Am râs cu lacrimi de unii care nu puteau mânca nimic la cină, pentru că trecuseră prin probe de mâncat gândaci sau șerpi!

După ce terminați filmările ce făceați?

Veneam rupți de oboseală la hotel, ne spălam și ne schimbam în 10 minute, ca să prindem masa de seară în oraș. Programul din Fort era foarte obositor și dura zi-lumină, cu tot cu drumul până acolo și înapoi, deci eram bucăți, dar ne remontam rapid, povestind prin ce-am trecut. După masa de seară, reveneam la hotel de parcă eram în Melrose Place și stăteam toți la povești pe terasă.

Am înțeles că accesul în Fort era destul de dificil. Cum se făcea?

Păi, plecam cu o ambarcațiune, gen vapor de turiști, până la Fort, care e în oceanul Atlantic, iar acolo eram urcați până la nivelul Fortului cu o macara, de care era atârnată o nacelă din plasă. Ne obligau să purtăm veste de salvare când ne ridicau cu macaraua, pentru că s-a întâmplat să mai pice câte unul în apă, în alți ani. Odată ajunși în Fort, nu mai era cale de întoarcere, erai blocat acolo până la orele serii, când mai venea o tură vaporul să ne ducă înapoi în La Rochelle. Deci, și treaba asta era o aventură în sine și te introducea în atmosfera inedită a competiției.

Care a fost primul gând când ai văzut Fortul de pe mare?

Am avut o stare amestecată – emoție, bucurie și un soi de mândrie că am ajuns, în sfârșit, să văd cu ochii mei Fort Boyard-ul. Ani de zile am urmărit emisiunea, m-a captivat mereu și nu-mi venea să cred că-s acolo ca participant la probe care mă țineau nemișcată la televizor!

Ce-a pățit Mihaela Rădulescu la Fort Boyard: s-a rătăcit în fortăreață, până s-a învățat să-și ia repere

Dar primul gând când ai pătruns în interior?

E o experiență greu de descris – totul arată exact așa cum văzusem la televizor, cu ani în urmă, până și piticii erau aceiași, Pass-Partout și Pass-Temps. Fortăreața e unică pe planetă, te rătăcești prin ea, până începi să înveți traseele și să-ți iei repere. Amprenta istorică e incredibil armonizată cu tehnică modernă, de aici amploarea show-ului și fascinația pentru el în atâtea țări de pe planetă. Am absorbit fiecare detaliu, am atins ziduri și obiecte, m-am bucurat de fiecare probă, oricât de înfricoșătoare părea.

Ce ți s-a părut cel mai dificil în Fort Boyard?

Sincer? Să plec de acolo! M-aș mai fi băgat la vreo 20 de probe, ca să-mi mai verific și alte limite, aș fi stat să mă “joc” ca într-un Disneyland al sporturilor și încercărilor extreme. Mai vreau! Și abia aștept să văd emisiunea, mai ales pentru că știu prin ce au trecut cam toți.

La ce te-ai gândit în momentele în care simțeai că nu mai poți? Ce te-a motivat să lupți?

Am avut astfel de momente, la mersul pe sârmă, la o înălțime de vreo 30 de metri. Am simțit, pe la jumătatea distanței, mai ales când începuse să bată vântul, că mă dezechilibrez și că-mi amorțesc mâinile, pentru că bara de echilibru era foarte grea. Dar mintea mea eliminase deja primul motiv de panică, cel care îți ucide concentrarea – știam sigur că nu pot muri dacă alunec și cad, pentru că aveam o coardă de siguranță, care m-ar fi oprit vreo 10 m mai jos. Când reușești să scapi de acest prim nivel de frică, acela că ai putea să pățești ceva groaznic, celelalte frici sunt ușor de învins, de controlat, cel puțin la mine. Am privit doar în față, niciodată în jos și am început să vorbesc cu mine, cu corpul meu, cu mintea mea. Cred enorm în puterea gândului și în autoevaluare, automanagement.

Ce m-a ajutat enorm a fost vocea calmă a Sandrei Izbașa, care mi-a vorbit pe tot parcursul probei. Îmi spunea când să respir, unde să pășesc, mi-a simțit fiecare dezechilibrare, a fost de parcă Sandra m-a ținut de mâna pe sârmă aia. Campioană noastră olimpică a fost cel mai bun antrenor pe care l-am avut vreodată și o coechipieră cum mi-aș dori în orice!

Citește și:

Urmărește-ne pe Google News