Ce e fascinant și necesar de văzut în serialul cel mai la modă pe Netflix: „Jocul calamarului”

De mult nu m-a prins atât de tare un serial. Dar m-a surprins nu atât prin spectaculozitatea poveștii sau a tehnicilor de filmare și încadrare  stilului pop asiatic cât mai ales prin actualitatea ei.

Serialul coreean de pe Netflix se numește Jocul calamarului care este un soi de Jocurile foamei înscenat de eroii din Parazit. În acest moment poate cel mai urmărit și discutat serial la nivel global. Oare de ce?

Oameni îndatorați

Regizorul și scenaristul Dong-hyuk Hwang, care a lucrat ani de zile la acest film la limita alcoolismului (recunoaște el), ne spune în interviul din  IndieWire că a vrut să creeze o poveste care să fie o alegorie. Sau o fabulă despre o societate capitalistă modernă, deformată de concurența ei extremă, cu eroi pe care i-a întâlnit.

Recomandări

Crima pasională din lumea bună a Bucureștiului care a rămas nerezolvată și la 90 de ani distanță. Cum a sfârșit Tita Cristescu, prima Miss România

La finalul filmului, se spune la știri, în timp ce eroul principal vrea să se tundă: Coreea este una dintre țările cu cea mai îndatorată populație din lume. Împrumutul, datoria este motorul central al actualului regim și elementul cheie care ține povestea în maxim suspans. 

Dar să o luam cu începutul. 

Emigrarea ca soluție financiară. Vă sună cunoscut?

Avem o familie tradițională capitalistă. Ce înseamnă asta? Ea este compusă din trei persoane: mamă, tată, copil. Firește, părinții divorțați. Ce mai este caracteristic familiei tradiționale a capitalismului financiar târziu? Precaritate maximă, împrumuturi și fragilitatea job-ului. 

Ca să poată trăi, mama, în căutare de job și dependentă de alții, emigrează – pentru muncă. Cu copilul. Tatăl cu datorii imense, fără posibilitatea de a întreține copilul, cu o mamă bolnavă, cu job-uri „flexibile” multiple, trăiește de la o zi la alta – mai degrabă pe banii chivernisiți de bătrână.  E aproape de realitatea din România, nu?

Și aici apare oportunitatea – de a participa la un joc care se recompensează cu bani mulți: câteva zeci de milioane de dolari. Eroul principal este interpretat superb. De fapt, toată echipa e foarte bine aleasă, mulți am înțeles că sunt actori coreeni cunoscuți. Avem: Lee Ji-Ha, Jung-jae Lee, Yoo-mi Lee, Hae-soo Park, Hoyeon Jung ș.a.

Recomandări

Viitorul automobilelor pe hidrogen și al hibridelor nu sună bine. Explicațiile a doi experți: „Zilele lor sunt numărate” I Interviu

În show se întâlnesc eroii principali: aici ai toți sclavii datornici din Seul. Ai reprezentanți ai tuturor păturilor sociale: omul obișnuit, băiatul din cartier, banditul-yakuza, emigrantul pakistanez, băiatul eminent care a absolvit cea mai tare universitate (specialist în finanțe).

Mai ai o familie, o fata decăzută cu copil căruia nu-i știe numele, muncitorul de la fabrica de sticlă falimentată,  un bătrân cu o tumoare pe creier. Mai ai fata din Coreea de Nord bănuită că face spionaj: „m-am gândit că va fi mai bine aici” etc.

Din 465, doar unul rămâne în viață

Jocul la care participă eroii este o serie de jocuri din copilărie însă cine pierde își pierde și viața: din cei 465 de  jucători va învinge unul. Doar unul va ajunge să câștige marele premiu și să rămână în viață. Dar acest lucru ei nu l-au știut de la început: o să afle pe parcurs.

După primul test, după primul joc în care sunt omorâți jumătate din participanți, jucătorilor li se oferă posibilitatea de a alege democratic: rămân în joc sau părăsesc jocul. 

Regulile și ideea de democrație este aici la ordinea zilei: se moare foarte „democratic”. Aparent, nu te obligă nimeni.

Recomandări

Culmea interceptărilor. Fost șef de la Imigrări Caraș-Severin, acuzat de corupție, înregistrat de DNA în timp ce vorbește singur: „Care … e ăsta!? Nu înțeleg”

Aleg să părăsească jocul prin vot, dar reveniți la viața lor de zi cu zi, viața obișnuită din Coreea superdezvoltată, ei văd că iadul de aici nu e cu nimic mai prejos față de cel din joc: salariile întârzie, datoriile cresc imens, își pun garanție corpurile pentru împrumut, își vând organe, au locuri de muncă precare, părinții bolnavi etc. Precaritate, sărăcie, inechitate, depresie. Atunci, preferă iadul din joc iadului din realitate: 90% aleg să revină în joc. Episodul chiar se numește „Iadul”.

Ce este libertatea alegerii? O banală iluzie: alegi în ce tip de malaxor vei fi tocat. Asta e alegerea. Nimic mai mult: 99% vor muri – 1% are șanse de supraviețuire și câștig.

Jocul se vrea democrat și egal: cu reguli severe. Pe asta merg mult cei care controlează jocul. Cei din structurile de putere sunt îmbrăcați în uniforme, cu fețele acoperite, diferențiați doar de niște figuri geometrice. Puterea vede fețele participanților la joc. Jucătorii nu văd fețele puterii: executanții puterii nu au voie să-și vadă fața unii altora. Structura de forță a celor bogați e impersonală: fără chip dar cu putere de a lua viața.

De exemplu: fursecurile cu zahăr pot avea o formă simplă – un triunghi, sau poate unul complex – o umbrelă, iar cine rupe din greșeală prăjiturile, scoțându-le din matriță, va fi împușcat. 

Muncitorul jucător, care știe să analizeze sticla, se poate gândi la o portiță de scăpare pe podul de sticlă, dar imediat i se vor schimba condițiile, pentru ca jucătorul să nu aibă posibilitatea de a se folosi de propriile cunoștințe. Meritocrația e o glumă într-o astfel de lume.

Cei care degustă moartea oamenilor obișnuiți

Bun, dar pentru cine este acest show? Pentru cine este acest malaxor care omoară cinic, fără pic de milă totul, inuman, animalic? Pentru cine umanitatea se transformă în junglă și oamenii în fiare? Cine e spectatorul?

Spectatorii sunt oaspeții speciali, cei care plătesc sume colosale, să vină să vadă acest spectacol: spectacolul morții. 

Ei sunt niște aleși foarte bogați – și ei au fețele acoperite dar în măști de aur – care vin și fac pariuri pe viața acelor amărâți. Ca la niște curse de cai – întâmplător o pasiune a eroului principal – doar că acum orice perdant, ființă umană, dacă pierde moare. Și oamenii în măști de aur: pariază. Asta e distracția lor – restul i-a plictisit.

Diferența față de „Jocurile foamei”

Filmul, spre deosebire de multe din această serie – cum ar  fi Jocurile foamei -, nu e rece și abstract, ci are o puternică componentă umană și socială realistă, concretă. Are fapte reale din viața oamenilor de rând. 

Prin episodul cinci, eroul își amintește cum și-a pierdut jobul, cum se închidea fabrica, cum a participat la proteste, cum au fost bătuți de trupele speciale care făceau ordinea etc. A lucrat 10 ani acolo, dar restructurările, eficientizarea sectorului a dus la aruncarea a mii de angajați pe stradă. 

Se pune deja gaj corpul pentru organe

Filmul mai are o componentă puternică legată de relația vieții sociale și economice: datoria este elementul central al cinismului și violenței din film. Scenariul parcă e scris alături de antropologul David Graeber cu al său volum Datoria proaspăt tradus și în română la editura Art. 

E multă reflecție pe această mașinărie financiară: împrumuturile care devin o muncă a celor bogați și datoriile care devin o muncă a celor săraci.

Cum bogăția se naște din nimic și cum munca nu te poate scoate din datorii. Și cum se naște violența imensă din felul cum se stratifică societatea pe baza unei inegalități teribile. Însă în Coreea – un soi de avangardă a capitalismului financiar – împrumutul a atins cote demente: se pune deja gaj corpul pentru organe. Nu ai întors la timp banii – ai pierdut organul, organele și corpul.

Firește, România încă nu e acolo, ea are o altă moștenire cum ar fi ”apartamentele în blocurile vechi”, ruralul, relațiile de rubedenie ”arhaică” care ne mai protejează. 

Noi încă nu suntem în avangarda periferică a capitalismului global. Dar ne apropiem cu pași rapizi.

Toți vom deveni coreeni mai devreme sau mai târziu dacă vom merge pe acest model al distrugerii statului social și al dereglementărilor totale. Cam ce face ”guvernul meu”. Revenim.

Ca atunci când angajații în plăteau cafeaua lui Rockefeller

Când eroul devine bogat pentru că a câștigat marele premiu este invitat la bancă. El nu se atinge de banii luați, sunt murdari de sânge, dar cere bani de buzunar de la funcționarul băncii. I se oferă cu bucurie. 

E o trimitere spre faimoasa zicală a celui care a fost Rockefeller – icoana bogăției şi succesului – care se lăuda că nu purta niciodată portmoneu cu el. Deseori, când ieșea pe holuri la o ţigară sau să bea ceva, patronul spunea că nu are mărunt. Angajaţii lui, de la portar la manager, săreau fericiţi să-i achite nota de plată. 

După aceea, se lăudau luni de zile că „au achitat nota marelui Rockefeller”. Pentru ei era culmea onoarei. Prin cap nu le-ar fi trecut să ceară „datoria” înapoi.

Iar lui Rockefeller, ca oricicărui miliardar decent, i se părea absolut normal să-i „onoreze” astfel pe angajaţii săi.  Care e ideea? Acest truc funcţionează mereu, dar numai într-o direcţie: datoria/împrumutul merge într-un anumit fel pentru unii şi în cu totul altfel pentru alţii. Depinde mult pe ce treaptă a puterii politice şi economice te afli. Mai ales economice. Tot Rockefeller se lăuda că plătește un impozit mai mic decât portarul băncii lui. Impozitele sunt pentru cei săraci: se impozitează munca nu capitalul.

Filmul începe nevinovat, cu un joc: copiii joacă în curte un joc frumos de copilărie. Dar acel joc prevestește ritualic o lume dură. 

an tan te
dize mane pe
dize mane compane
an tan te

Una mia suta lei
Ia te rog pe cine vrei
Din grămadă cu purcei
Alege pe cine vrei
Daca n-ai pe cine
Ia-mă chiar pe mine!

Singuri în fața morții

După ce trece prin malaxor și toți devin carne de tun, eroul principal, cel ce vede moartea tuturor, dar câștigă premiul, se întâlnește cu bătrânul bogat care a pus la cale totul: un mare escroc care are o referință în lumea reală a Coreei. Și bătrânul, și eroul care a câștigat banii erau pasionați în copilărie de joc: doar că atunci, ne mai chema mama la masă, acum nu ne mai cheamă nimeni, spune bătrânul sentimental. Suntem singuri în fața morții, continuă el zen.

Ultimul lor pariu este legat de încrederea în umanitate: mai poți crede în oameni, după ce ai văzut toate grozăviile pe care le poate face un om prea flămând și un om prea sătul pentru bani și putere? Pun un ultim pariu care să verifice umanitatea omului față de cel fără casă și masă care doarme în stradă. 

Cum se termină? Pentru asta trebuie să vedeți serialul: merită. E despre noi și despre posibilul viitor. Ca o amenințare.

Foto: Profimedia

Urmărește cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News