ComenteazăLibertatea: De câţi ani eşti activ în campanii umanitare? E greşită presupunerea că Mihaela Rădulescu ţi-a deschis ochii pe zona asta?
Dani Oţil: Nu e greşită. Stând în preajma ei, am înţeles mai bine ce înseamnă să ajuţi în mod organizat. Îmi amintesc că am făcut un troc: primele poze cu noi doi, în schimbul publicării poveştii Hospice Casa Speran- ţei. Acum se ştie mult despre Hospice, însă pe atunci, oamenii erau ca şi invizibili.
Ce ai învăţat de la Mihaela?
Am învăţat că mama mea, la Reşita, poate duce un sac de haine vechi la un orfelinat fără să o spună. O persoană publică, dacă şi povesteşte despre asta, nu înseamnă neapărat că se laudă. Povestea bine spusă poate aduce după ea alte poveşti.
Mihaela i-a deschis ochii lui Dani asupra campaniilor umanitare, iar cei doi au continuat să formeze o echipă dedicată acestor cauze şi după ce s-au despărţit
La toamnă va organiza un nou maraton
Anul acesta organizezi chiar tu două competiţii pentru a creşte numărul de kilometri donaţi. Prima a fost Urban Run Challenge, din aprilie. Care este a doua?
URC a fost o reuşită. Am reuşit să alergăm peste 3.000 de kilometri în 24 de ore, într-un loc unde nimeni nu credea că se poate: un mall din Bucureşti. Evenimentul face parte dintr-o serie mai lungă. Fiecare km pe care îl fac eu anul acesta – alergare, moto, auto, bicicletă etc. – se transformă în bani pentru Academia de Hemofilie. La câteva evenimente “am voie” să chem şi ajutoare. În toamnă vom face ceva asemănător.
La Urban Run Challenge, maratonul pe care l-a organizat în aprilie, Dani a alergat în beneficiul bolnavilor de hemofilie
În ce campanii ai fost implicat de-a lungul anilor?
Nu vreau să deschid o listă. Nu sunt multe, pentru că nu mă implic în campanii fără rezultate palpabile şi verificabile. Intru în câteva proiecte pe an. Între cele mai dificile, dar şi cu cel mai mare succes sunt cele făcute alături de prietenii mei în scaun cu rotile. Cu ei am participat la maratonul de 24 de ore de înot. Pare greu de crezut, dar nu am ieşit pe ultimul loc.
Ţi-e greu să te ţii tare când vezi oamenii în suferinţă? A existat vreun moment când ai cedat?
Mi-e greu să vorbesc despre asta… Am în birou un tablou făcut din hârtie creponată şi culori. E un far superb, pe malul unei mări. E făcut de un băieţel de la Hospice, cu care am petrecut ceva timp. Din păcate, până a ajuns farul la mine… băieţelul a plecat.
Te-a ajutat faptul că eşti cunoscut să convingi firmele şi oamenii să se implice?
M-a ajutat, evident. De aceea, nu mi-e ruşine să cer pentru alţii. Pot duce forma de cerut până la nesimţire, dacă e cazul. Cu faţa mea… e greu să mă refuzi!
S-a întâmplat să scoţi tu bani din buzunar pentru un caz impresionant?
Se întâmplă des, mai ales la licitaţii. Răzvan a cumpărat însă mai multe tablouri decât mine, îi place să se arunce la sume mari. (râde) Uneori, la evenimentele caritabile pe care le prezentăm, licitatorii din sală nu înţeleg jocul nostru şi dacă ne văd că licităm… cumva, nu vor să ne supere. Aşa că ne lasă să câştigăm.
Nici pe motor, marea lui pasiune, Dani nu mai urcă dezinteresat: anul acesta, fiecare cursă se traduce prin bani intraţi în contul Academiei de Hemofilie
Simţi vreo diferenţă faţă de anii anteriori, sunt oamenii mai săritori?
Oamenii au început să înveţe conceptul. Balul caritabil a început să fie altfel digerat. Ne educăm încet, dar sigur.
La ce ai renunţat fără regrete, ca să-ţi faci timp pentru acţiunile caritabile?
La câteva curse. Şi, credeţi-mă, am lipsit şi la botezuri, nunţi importante în familie, doar ca să fiu la curse!
Câţi kilometri ai adunat până acum şi cât de realizabil e ţelul pe care ţi-ai propus să-l atingi până la sfârşitul anului, de 15.000 km?
Am trecut de 4.500 de km şi abia au început cursele mari!