ComenteazăCeea ce urmează nu e un clasament obiectiv, ci un top personal, care se face vinovat de subiectivitate.
10. “The Nevers”
Fiecare dintre erori are o putere diferită. O femeie face să crească o grădină întreagă doar atingând solul. Alt personaj poate face pe orice interlocutor să-i confeseze cele mai intime secrete.
Așa arată personajele din “The Nevers” e o dramă SF plasată în Londra anului 1899. Este seria TV cu una din cele mai interesante premise ale anului.
Realismul supranatural şi mecanisme complexe de storytelling îşi dau mâna în această poveste despre “Cei atinşi”.
Mai mulţi oameni, majoritatea femei, care capătă puteri neobişnuite, după un eveniment misterios şi inspiră curiozitate, dar mai mult frică în rândul celorlalţi.
Amalia True, interpretată de Laura Donnelly, le oferă “celor atinşi” protecţie într-un fost orfelinat.
Amalia are abilităţi neobişnuite: poate vedea în viitor, e foarte bună în dueluri fizice şi bea ca un marinar. Niciunul din bărbaţii nobili sau dintre politicieni n-a fost “atins” de fenomenul misterios, ceea ce explică în linii mari ostilitatea faţă de cei cu noi abilităţi, în rândul celor care ţin cu dinţii de status quo.
Puterea femeilor şi a celor marginalizaţi sunt la epicentrul acestei producţii de epocă, preocupate de teme dureros contemporane. Recomandat celor care le plac fantezia şi metaforele.
9.“El Inocente” (“Nevinovatul”)
Mario Casas este vedeta dramei poliţiste “El Inocente” (Nevinovatul), pe Netflix. Aici actorul lucrează din nou cu regizorul Oriol Paulo, un maestru al thriller-ului intens. Casas a fost şi protagonistul lungmetrajului Contratiempo (Contratimp).
Serialul are în comun cu filmul faptul că aproape toată durata de vizionare nu ştii ce să crezi despre personajul jucat de Mario Casas. Nu ştii dacă poţi sau nu avea încredere în el.
E exact genul de rol în care străluceşte actorul spaniol. Dar seria nu se limitează la el, ci introduce mai multe mistere paralele, pe care creatorii le ţes cu succes.
Dacă în lungmetraje, Paulo e mai puţin interesat de dimensiunea psihologică a personajelor şi o mai sacrifică de dragul întorsăturilor spectaculoase ale poveştii, aici regizorul pare dedicat şi înţelegerii motivaţiilor acestora.
“Nevinovatul” merită văzut pentru distribuţia excelentă, producţia de calitate şi refuzul de a pica în clişeele genului.
8. “Lupin”
Una din cele mai apreciate producţii Netflix de limbă franceză -dacă nu chiar cea mai bună -Lupin e un serial inspirat de bătrânul personaj literar Arsène Lupin, dar versiunea modernă nu e chiar aşa veselă şi plină de farse cum te-ai aştepta. Thrillerul plin de suspans şi de stil îl are ca protagonist pe Omar Sy (din emoţionantul Intouchables).
El face o treabă minunată ca Assane Diop, un hoţ gentilom, care vrea să răzbune moartea tatălui său şi să fure un colier care a aparţinut cândva lui Marie Antoinette.
Ca să-l cităm pe Robert Daniels de la Rogerebert.com, Lupin a fost “primul serial grozav al lui 2021”. Netflix a dat deja două calupuri de câte 5 episoade şi a anunţat că urmează o a treia.
7. “The Wilds”
“The Wilds” e o poveste despre un grup de adolescente care trebuie să supravieţuiască pe o insulă pustie după ce prăbuşirea avionului în care se aflau le-a lăsat deconectate de restul lumii.
Sunt trei planuri temporale: evenimentele din vieţile fetelor, care le-au făcut să ajungă în acel avion, în drum spre o tabără spirituală pentru adolescente; supravieţuirea pe insulă care aduce traume suplimentare şi “prezentul” – în care fetele sunt intervievate, pentru o investigaţie, despre ce s-a întâmplat pe insulă.
Dacă al treilea plan e folosit mai degrabă ca mecanism de spus povestea şi schimbat perspectiva narativă, primele două sunt însă linii narative extrem de captivante.
Da, “The Wilds” poate să pară un “Împăratul muştelor” feminin, precum şi un copil din flori între seriale ca “Lost” şi “13 reasons why”, dar asta nu înseamnă că nu e interesant şi proaspăt în abordările pe care le propune atât faţă de adolescenţă, cât şi faţă de civilizaţie. Disponibil pe Amazon Prime.
6. “Sex Education”, sezonul 3
De această dată, provocarea pentru liceenii de la Moordale vine în persoana noii directoare Hope Haddon, care impune noi reguli menite să promoveze abstinenţa sexuală.
Al treilea sezon din Sex Education păstrează tot ce aveau mai bun primele două, umorul specific, poveştile importante despre dragostea adolescentină, muzica perfect aleasă pentru diferite montaje şi acele haine cool, retro-atemporale.
Sezonul 3 găseşte încă şi mai multă complexitate în rândul personajelor, inclusiv al celor secundare sau episodice, care devin tridimensionale.
5. “Succession” (“Succesiunea”)
În cea mai discutată dramă HBO a ultimilor ani se dispută, deja de 3 sezoane, un conglomerat media în valoare de miliarde de dolari. Nu e ceva foarte nou în episoadele din 2021, doar amplificat. Aceleaşi lupte de putere, aproape medievale, într-un context contemporan.
În al treilea sezon, chiar mai incisiv şi mai cinic decât precedentele, copiii lui Logan Roy se luptă în continuare pentru frâiele unei afaceri care devine din ce în ce mai greu de necontrolat şi pentru afecţiunea tatălui.
În funcţie de dispoziţia pe care o ai însă, serialul poate fi uneori greu de privit: pentru că e populat de o lume de personaje absolut îngrozitoare. (Internetul e plin de liste cu “cele mai groaznice personaje din Succesion” sau “cele mai puţin corupte personaje din Succesion”).
4. “Colin in Black and White” (“Colin în alb şi negru”)
“Colin in Black and White” este şi nu este ce te aştepţi de la cei doi producători: fostul fundaş NFL, Colin Kaepernick (primul fotbalist care a îngenuncheat la intonarea imnului american, în semn de protest) şi Ava DuVernay (cea din spatele minunatei dar tragice serii When they see us).
Este politic (în sensul larg al termenului). Anti-subtil. Foarte incomod. Şi te ţine alert. Din acest punct de vedere, DuVernay şi Kaepernick sunt previzibili.
În acelaşi timp, miniseria care ţine vreo 3 ore şi jumătate şi spune povestea adolescenţei lui Colin în America rasistă, este în mod curios luminoasă şi optimistă.
E ca şi cum autorii se gândesc la următoarea generaţie de Colini şi vor să le spună că, în cele din urmă, totul va fi bine.
Seria, un hibrid experimental între dramă şi documentar, spune povestea lui Colin în anii dinaintea sportului profesionist, drumul spre a deveni quarterback şi mult înainte de-a deveni activist.
Adoptat de o familie de albi, după ce prima opţiune pentru adopţie a acestora a picat, Colin îşi petrece copilăria într-un orăşel pe care unul din prietenii lui îl numeşte în glumă Whitey Whiteville. Pe măsură ce creşte şi se luptă să-şi găsească identitatea, de sportiv şi nu numai, vede şi toate formele în care rasismul e acolo: în sport, la şcoală, dar inclusiv în propria familie.
Fiind o autobiografie, povestea este, inevitabil, cea pe care vrea să ne-o spună Colin, implicat 100% în proiect. Dar, dacă te aştepţi să fie o poveste prin care se răzbună faţă de oamenii care l-au scos din fotbalul american, pentru că a îngenuncheat, vei fi surprins. Este într-adevăr o poveste din care afli cât de mult iubea sportul ăsta şi cât s-a zbătut să ajungă fundaş. (Colin a jucat într-o ligă în care 70% din jucători sunt negri, dar mai puţin de o treime din QB sunt negri). Serialul vorbeşte într-adevăr de un sistem defect, dar Colin e mai puţin interesat să hrănească polemicile din jurul adultului activist – de altfel, bucata aceea ocupă vreo două minute din serie.
Ce face protagonistul principal al seriei TV e să să spună, “în alb şi negru”, că cea mai bună cale de-a te revolta e să fii tu însuţi, indiferent cât de incomod i-ar face asta pe ceilalţi.
3. “Only Murders in the Bulding” (Doar crime din clădire)
Dacă doar citeşti despre “Only Murders in the Building”, e greu să îţi închipui cum funcţionează acest serial.
În mijlocul seriei se află una din cele mai neaşteptate triplete de actori: Steve Martin, Martin Short şi Selena Gomez. E o diferenţă de vreo 40 de ani între cei doi şi ea. Şi totuşi, într-un serial care combină un mister detectivist clasic, o parodie la adresa împătimiţilor true-crime, glume inspirate de conflictul intergeneraţional şi, mai interesant, o meditaţie subtilă, dar interesantă despre cel mai mare mister din toate: singurătatea, acest trio mai mult decât funcţionează.
Adaugă la asta atmosfera mitică de toamnă newyorkeză, cu lumina ei greu de recuperat altundeva şi acea stilistică între etern şi proaspăt, clasic şi neaşteptat. Rezultă unul din cele mai bune seriale ale anului.
2. Maid (Menajera)
În “Maid”, Margaret Qualley o joacă pe Alex, o mamă tânără care încearcă să iasă dintr-o relaţie abuzivă pe plan emoţional şi care se angajează ca menajeră pentru a avea grijă de fetiţa ei.
Drama e inspirată din cartea autobiografică a lui Stephanie Land: „Maid: Hard Work, Low Pay and a Mothers Will to Survive.”
Serialul e o privire directă, fără ocolişuri, melodramă sau cosmetizări în realităţile sărăciei, violenţei domestice şi bolilor psihice.
Acolo unde producţii mai modeste s-ar duce spre fetişizarea sărăciei şi în tragedy porn, Maid face ceva diferit: găseşte complexitatea emoţională a personajelor, nuanţele din spatele certitudinilor şi biasurilor din societate.
Prin Qualley trăim toată traiectoria lui Alex, de la cele mai complicate şi contradictorii emoţii faţă de apropiaţi, până la tirania calculatorului mental prin care vede dacă-şi permite să bage benzină sau să mănânce ceva.
Însă sunt uimitoare şi interpretările lui Andie MacDowell (în viaţa reală, ea şi Qualley sunt tot mamă şi fiică), mama bipolară a lui Alex (când boemă şi blândă, când încă o povară pe umerii fiicei) şi Nick Robinson, în rolul iubitului alcoolic, care trece uşor de la fragilitate la furie terifiantă. Amândoi reuşesc să ne înduioşeze şi să ne frustreze deopotrivă.
Miniseria e disponibilă pe Netflix.
1. The Great (Ecaterina cea mare)
Nu ştiu ca televiziunea ultimilor ani să fi reuşit un succes mai mare decât distribuţia genială a lui Nicholas Hoult în rolul lui Petru al III-lea al Rusiei, în absurda, dar fascinanta comedie “anti-istorică” The Great.
Jucând un antierou construit la jumătatea distanţei între grotesc şi fragil, Hoult formează un cuplu electric cu Elle Fanning, în rolul Ecaterinei cea Mare.
Ambele personaje sunt scrise la distanţă faţă de personalităţile reale din care sunt inspirate, dar autorii serialului au abandonat de mult pretenţia de acurateţe istorică. De altfel, sezonul 2 are ca subtitlu: “o poveste aproape în întregime neadevărată”.
După un prim sezon care impresionase prin originalitate şi lipsa de reverenţă faţă de orice-ar putea fi sacru, al doilea sezon nu a dezamăgit. Satira este la fel de bine scrisă şi, în timp ce oferă o experienţă de vizionare mai mult decât distractivă, nu îşi impune limite în ceea ce priveşte obiectul ironiei: de la luptele pentru puterea politică la superficialitatea unei vieţi trăite doar pentru plăcere, la ce face o căsătorie să funcţioneze sau felul în care traumele din familie ne ghidează încă în viaţa de adulţi.
Producţia Hulu poate fi vizionată în România pe platforma Hbo Go.