ComenteazăAjuns la cea de-a 21-a ediție, Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) a ajuns să fie cu doar câțiva ani mai tânăr decât „juniorii” care-și vor proiecta scurtmetrajele în cadrul competiției Zilelor Filmului Românesc. Trei dintre ei sunt încă studenți, al patrulea tocmai și-a terminat masterul.
Calupurile de scurtmetraje pot fi văzute joi, vineri și sâmbătă la Cluj-Napoca.
Și, deși aflați la început de drum, cineaștii generației Z au strâns deja premii de la festivaluri internaționale. Carina-Gabriela Dasoveanu a luat premiul al treilea în cadrul competiției Cinefondation la Cannes 2021. Theodor Ioniță a plecat anul trecut cu premiul Ovidiu Bose Paștină de la Anonimul, iar Maria Drăgoi a fost distinsă cu o mențiune specială la ediția din 2019 a Bucharest International Dance Film Festival.
Despre ce alte povești coc și cum va arăta viitorul cinematografiei românești adus de generația 2000, patru tineri regizori au vorbit pentru publicul Libertatea.
O regizoare Maria și filmul ei despre o altă Marie
Printre poveștile care se vor vedea la TIFF 2022 se numără și cea a Mariei Tănase, a cărei viață este surprinsă într-un scurtmetraj semnat de tânăra regizoare Maria Drăgoi. Născută în 1999, Maria Drăgoi este masterandă la Arta Regiei de Film, dar și la Scriere Dramatică, la UNATC București.
Libertatea: De la ce a pornit scurtmetrajului „Maria T”?
Maria Drăgoi: Nu mai țin minte exact prin ce mi-a captat atenția prima oară Maria Tănase. Cred că partea cu spionajul, care mi-a stârnit interesul pentru viața ei. Apoi, documentându-mă, am început să descopăr alte laturi ale ei, chiar și mai captivante.
M-a surprins că Maria Tănase era o lume în sine. Iar pentru mine a fost o provocare imensă să cuprind, în 20 de minute, puțin din esența ei de artist și om.
– De ce e important ca publicul să meargă la scurtmetrajul „Maria T”?
– Nu am pretenția că am realizat un film de autor, dar nici unul pur comercial. „Maria T” navighează lin între cele două terenuri, furând câte-un element din fiecare parte. În timpul producției, ne-am gândit constant la spectatori și am vrut să le aducem un produs cinematografic, care, deși e convențional ca structură, poate să le deschidă apetitul pentru chestionarea iubirii, pentru imersiunea în viața Mariei Tănase.
Acum, mi se pare chiar că există prea multă claritate, căci mi-am dorit ca fiecare spectator să plece cu un fir roșu înțeles, cu o mostră din parfumul anilor 50 și cu dorința de a dezbate în continuare limitele iubirii și ce mai reprezintă astăzi echilibrul în dragoste.
Mi-aș dori ca oamenii să păstreze în gând prim-planul Mariei Tănase cântând Mi-am pus busuioc în păr. Această scenă deschide și închide narațiunea și exprimă întregul univers al scurtmetrajului „Maria T”.
Maria Drăgoi:
– Spre ce teme gravitezi ca și cineast și povestitor? Ce subiecte vrei să abordezi în viitor? Pe ce mizezi, ficțiune ori documentar?
– Eu sunt atrasă de filmele de epocă și de personalitățile puternice. Dar, mai mult decât atât, sunt interesată de zona mai puțin explorată a musicalului. Am pornit pe acest drum încă din anul I, când am regizat un prim exercițiu de 10 minute, în care o liceană ipohondră își cânta dragostea imposibilă pentru un băiat răcit. A rezultat scurtmetrajul Crezi că-i grav? Iar acum sunt în etapa de preproducție cu un alt scurtmetraj musical.
Cred că ficțiunea îmi este mai aproape, deși recent am văzut mult documentar bun, care mi-a deschis apetitul pentru această formă. În liceu, visul meu era să regizez reconstituiri pentru History Channel.
– Ce crezi că va aduce nou generația 2000 cinematografiei din România?
– Diversitate. Cred că această generație e compusă din oameni care gândesc foarte diferit, atât în formă, cât și în conținut. Pentru prima dată în istoria cinemaului românesc există o multitudine de voci din care spectatorul poate să aleagă. Eu una sunt foarte încrezătoare în narațiunile viitorului.
– Cum e pentru un tânăr cineast să-și știe filmul la Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2022?
– E onorant. Mă bucură enorm faptul că pot face parte dintr-o selecție atentă a posibilităților cinematografice ale viitorului. Sunt convinsă că fiecare scurtmetraj deschide o poartă spre o temă mare, o stilistică aventuroasă și o lume în care spectatorul să intre, să simtă și să se întrebe.
O comedie îmbibată de absurd românesc din Salonta
Născut în 1999, Marian Fărcuț avea doar 3 ani la prima ediție TIFF. Acum e student în orașul care găzduiește cel mai mare festival de film din România, la Cluj-Napoca, unde e în anul III la Facultatea de Film și Teatru a Universității Babeș-Bolyai. El debutează la Zilele Filmului Românesc din cadrul TIFF 2022 cu „Moștenirea”, o comedie de situație inspirată de o poveste reală din orășelul bihorean Salonta.
Libertatea: De la ce a pornit scurtmetrajului „Moștenirea”?
Marian Fărcuț: A pornit de la istorisirea unui polițist proaspăt ieșit la pensie din Salonta. S-a întâmplat să fiu printre cei adunați în jurul său când rememora cele mai ciudate momente din cariera sa, unul dintre ele m-a inspirat pe mine să regizez scurtmetrajul „Moștenirea”.
Era povestea unei familii care luase în îngrijire un bătrân, cu promisiunea că acesta le va lăsa casa după moarte. După ce acesta încearcă să se spânzure, familia pornește demersurile pentru înmormântare și se interesează de cum pot intra legal în posesia casei, a moștenirii. Ce uită să facă e să cheme Poliția.
– De ce e important ca publicul să meargă la scurtmetrajul tău?
– Eu cred că e important, în general, ca publicul să meargă la proiecții cinematografice românești tocmai pentru a susține filmele autohtone. Apoi, poate pentru a-și antrena o curiozitate pentru noi povești sau noi regizori. Mulți dintre autorii de scurtmetraje sunt cei care încearcă să debuteze în industria cinematografică din România.
Cât despre „Moștenirea”, mie mi se pare important că e un film care urmărește o poveste dintr-un oraș mic de provincie, ceea ce aduce de la sine alte personaje, accente și decoruri față de cele cu care suntem obișnuiți. Și, pentru că e o comedie de situație, aș vrea ca publicul să iasă din cinema cu un zâmbet pe chip. Iar mai apoi poate să chestioneze impulsurile personajelor, mai degrabă decât moralitatea faptelor.
Marian Fărcuț:
– Spre ce teme gravitezi ca și cineast și povestitor? Ce subiecte vrei să abordezi în viitor? Pe ce mizezi, ficțiune ori documentar?
– Aș spune că sunt încă în explorare, dar vreau să rămân în zona de ficțiune. Recent m-am apucat de o adaptare dintr-o poveste de Lavinia Braniște. E vorba despre o primă întâlnire, în care un bărbat și o femeie ajung la sex. Dar, având vârste diferite, cei doi au și altă idee despre ce înseamnă consensualitatea.
– Ce crezi că va aduce nou generația 2000 cinematografiei din România?
– Suntem încă tineri. Vorbim de o generație care e încă pe băncile facultății ori urmează să termine curând. Din ce văd la colegii mei din Cluj, există o aplecare spre lucruri complicate și inovatoare din punct de vedere tehnic. Adică, la un moment dat, se gândeau chiar să parașuteze un cameraman pentru a filma un avion din apropiere.
– Cum e pentru un tânăr cineast să-și știe filmul la Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2022?
– E fain. Eu am fost nelipsit de la ultimele cinci ediții, chiar dacă veneam doar ca spectator sau voluntar. Mă bucur să-mi văd filmul proiectat în cadrul competiției Zilelor Filmului Românesc.
Eu consider asta o realizare. Și faptul că scurtmetrajul nostru a fost selecționat la această competiție înseamnă că are ceva de spus.
Dorința unui regizor de a vorbi despre durerea neputinței de a ajuta
Născut în 1999 și masterand în anul I la UNATC București, Theodor Ioniță are deja patru scurtmetraje scoase în lume. Cu penultimul dintre ele – „Mihail și Achim” – a reușit să câștige premiul Ovidiu Bose Paștină la ediția de anul trecut a Anonimul. Din generația Z, regizorul ieșean intră poate cu una dintre cele mai personale povești în competiția Zilelor Filmului Românesc. El semnează scurtmetrajul „Eu și sora mea”.
Libertatea: De la ce a pornit scurtmetrajul „Eu și sora mea”?
Theodor Ioniță: A plecat de la un sentiment de neputință, care m-a măcinat și mă macină în continuare. De câțiva ani, de la moartea tatălui meu, mă lupt cu ideea că uneori, chiar dacă-ți dorești să ajuți pe cineva, nu o poți face, fie pentru că încă nu înțelegi acea persoană, nu ai răbdarea necesară ori atitudinea potrivită situației.
Acest sentiment al neputinței ajutorului a fost legat de familia mea, în special de mama mea. De multe ori m-am enervat pentru că nu am putut să o ajut. Dar asta nu ajută la nimic.
Asta m-a inspirat în „Eu și sora mea”, care este povestea unei femei chemate în mijlocul nopții de sora ei pentru a-i bandaja soțul abuziv. Deși vrea să ajute, odată sosită, ea se enervează din ce în ce mai tare, pentru că sora ei nu vrea să o asculte când îi cere să-și părăsească partenerul. Filmul nu vine cu nicio soluție, ci doar ridică o problemă, aceea a neputinței de a ajuta pe cineva drag.
– De ce e important ca publicul să meargă la scurtmetrajul tău?
– Eu cred că e simplu să judeci un om. Dar e mai greu, în schimb, să-l înțelegi. Neputința de a ajuta te poate împinge să-ți pierzi mințile, să devii agresiv, să ajungi chiar tu un abuzator. E frustrant să nu te asculte cineva drag, atunci când știi că ai dreptate și simți că și el știe același lucru.
Dar lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că oamenii sunt diferiți și au nevoie să fie înțeleși, nu judecați. Iar dacă fiecare din noi am lucra un dram mai mult la a ne înțelege unul pe altul, am putea construi o lume mai bună.
Dacă filmul nostru ar reuși să-i determine pe cei care-l văd să încerce mai mult decât înainte să înțeleagă o persoană cu care au o neînțelegere ori un conflict, eu aș fi mai mult decât bucuros. Aș fi recunoscător că putem să ne ajutăm unii pe alții în felul ăsta.
– Spre ce teme gravitezi ca și cineast și povestitor? Ce subiecte vrei să abordezi în viitor? Pe ce mizezi, ficțiune ori documentar?
– Pe mine mă interesează mult cum reacționează oamenii în situații de criză, cum se modelează relațiile și ce mize se construiesc sau se pierd în asemenea momente. De asta, violența și abuzul sunt subiecte importante pentru mine, chiar dacă greu de gestionat. Cu siguranță, aceste teme se vor regăsi în ideile mele viitoare.
În același timp, un subiect spre care mă îndrept cu viteză este supranaturalul, povești de realism magic generate de o nevoie realistă, palpabilă. Un exemplu pentru acest interes al meu e chiar următorul film. Vreau să trăiesc, să explorez această zonă onirică a filmelor în care nu se mai face distincția între realitate și vis.
Asta în ficțiune. Căci, după ultimul meu documentar, am ajuns atât de implicat emoțional și totodată neputincios, încât am zis că o perioadă mă voi axa pe ficțiune.
Theodor Ioniță:
– Ce crezi că va aduce nou generația 2000 cinematografiei din România?
– Eu am deja un grup de oameni cu care lucrez, care s-a concretizat de la un proiect la altul. Sunt oameni cu energie, adaptați la universul actual, foarte pasionați. Așadar, cred că noua generație va aduce structuri și modalități noi de a realiza un film, la nivel de decupaj, atmosferă și chiar construcție de scenariu.
– Cum e pentru un tânăr cineast să-și știe filmul la Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2022?
– Mă bucur mult că putem face parte din această competiție a festivalului. Mă simt onorat să vin pentru prima oară cu propriul meu film la TIFF. Abia aștept să ajung fizic în Cluj, să văd filme și să cunosc oamenii și poveștile din spatele lor.
În spatele unui film despre un prieten sunt și mai mulți prieteni
Dintre cei patru reprezentanți ai generației Z de la Zilele Filmului Românesc, Carina-Gabriela Dașoveanu sosește la Cluj-Napoca și cu cel mai greu bagaj de distincții, căci are deja un premiu al treilea la Cinefondation de la Cannes 2021, iar primăvara asta a luat și un premiu pentru cel mai bun scurtmetraj de ficțiune la Gopo 2022. Născută în 1999, tânăra cineastă vine la TIFF 2022 cu al doilea ei scurtmetraj de școală – Mon Ami. E o poveste despre un prieten, pe care a filmat-o alături de mulți alți prieteni. Iar în rolurile principale i-a surprins pe Marius Manole și Toma Cuzin.
Libertatea: De la ce a pornit scurtmetrajului „Mon Ami”?
Carina-Gabriela Dașoveanu: Indiferent de cât de departe ajungi, indiferent de cât succes începi să ai, succesul nu înseamnă nimic dacă nu ai cu cine să îl împarți. Aceasta este premisa de la care am plecat atunci când am început să scriu scenariul filmului ,,Mon Ami”. Cred că noi, ca oameni, ne focusăm atât de tare pe ceea ce vrem să dobândim, încât uităm să prețuim ceea ce avem deja lângă noi.
– De ce e important ca publicul să meargă la scurtmetrajul tău?
– Tot ceea ce facem în viață, facem pentru a primi iubire. Pentru a fi acceptați. Eu, personal, de aceea fac ceea ce fac. Pentru a oferi și a primi iubire.
Toate poveștile pe care le scriu sunt lecții de viață pe care le-am învățat și pe care vreau să le transmit mai departe. M-aș bucura tare mult dacă oamenii ar pleca de la proiecție și ar rămâne cu filmul în gând pe durata zilei. Era această secvență în filmul „Amour” al lui Haneke în care personajul principal spunea „nu îmi amintesc despre ce era filmul, dar îmi amintesc cum m-a făcut să mă simt”. Asta e tot ceea ce contează pentru mine.
– Spre ce teme gravitezi ca și cineast și povestitor? Ce subiecte vrei să abordezi în viitor? Pe ce mizezi, ficțiune ori documentar?
– Nu știu dacă am o anumită temă asupra căreia gravitez. De fiecare dată când m-am aflat într-un impas în viață, am scris despre acel lucru. Cred că acesta este felul meu de a alege să trec peste, să mă vindec.
Pe viitor, mi-ar plăcea mai mult să vorbesc despre cele două categorii de iubire pe care le-am observat în jurul meu: viața fără iubire și iubirea fără viață.
Carina-Gabriela Dașoveanu:
Deși, personal, pe mine mă emoționează uneori mult mai tare filmul documentar, sunt mult mai atrasă de procesul de creație al filmului de ficțiune. Îmi place să simt că am control asupra a ceea ce se întâmplă pe set.
– Ce crezi că va aduce nou generația 2000 cinematografiei din România?
– Ce am observat atât la mine, cât și la alți colegi de vârsta mea este că noi ne jucăm foarte mult atunci când vine vorba de a concepe un film. Ne permitem să greșim, ne permitem să experimentăm. Cred că este foarte important ca regizor să îți iei timp să vezi ce îți place și ce nu.
– Cum e pentru un tânăr cineast să-și știe filmul la Zilele Filmului Românesc de la TIFF 2022?
– „Mon Ami” este primul film pe care l-am făcut după „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”, deci în timpul filmărilor, am simțit o presiune în plus.
În momentul în care am aflat că filmul a fost apreciat și că este selectat la TIFF, am simțit că presiunea s-a ridicat de pe umerii mei. Nu am mai fost până acum la TIFF și sunt foarte entuziasmată să văd ce mă așteaptă. Cred că această nominalizare a venit ca o confirmare a muncii noastre. Atât eu, cât și echipa filmului suntem foarte mândri și onorați că luăm parte la ediția de anul acesta.