ComenteazăÎnarmat cu hotărâre, curaj și optimism, bucureșteanul punea primii pași pe praful cărămiziu de la Complexul Progresul când era doar o bucățică de carne. Zglobiul puștan care nici nu ajungea cu creștetul capului la fileu avea să facă totul cu zâmbetul pe buze. “Mă duceam să joc tenis încă de la 5 ani. Terenul era chiar în fața casei, de fapt, casa era între terenul de tenis şi terenul de fotbal. Mă grăbeam să ajung și dădeam cu mingea la perete, nu jucam pe teren. Într-o zi, am fugit repede şi era o livadă de pruni pe acolo. Am alunecat şi am căzut! Mai am semnul chiar și acum! Intrasem într-un ciot de pom şi mi-a rămas piciorul blocat şi mi-a ieşit pe partea cealaltă ciotul. Am început să ţip, dar nimeni nu venea… Până la urmă a ajuns maică-mea”, spune actualul căpitan nejucător al echipei României de Fed Cup.
Citeste tot materialul pe vocea.biz