Corespondență de la Berlin | Cinematografia română a terminat cu ciorba. Cristi Puiu a lansat noul meniu

“Nu sunt destule dezinfectante în Potsadmer Platz, în alte cinematografe nu sunt deloc, iar bărbații nu se spală pe mâini după ce folosesc toaleta”, îmi spune revoltat un jurnalist german prin masca verde care-i leagă o ureche de alta. Suntem la coadă la unul din filmele din competiție, în Berlinale Palast – locul principal de desfășurare a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (berlinale.de). Eu sunt răcită și abia mă abțin să nu tușesc, să nu-l sperii și mai rău pe colegul german.

Biroul de presă al festivalului a dat un comunicat cu câteva zile înainte de începerea ediției pentru a anunța că are situația sub control, deși 118 chinezi care trebuiau să vină în European Film Market (piața de filme a festivalului, unde în acest an erau 21.000 de acreditări) și-au anulat sosirea pentru că n-au primit viză de ieșire din China. Berlinala a anunțat că personalul e instruit în caz de urgență, că are un izolator la Spitalul Charité, că e în legătură și cu Institutul de Virusologie și că a dotat toate toaletele din săli cu dezinfectante.

Cu mască, fără mască

Dar în afara jurnalistului german cu mască, lumea nu e speriată de coronavirus ori de alți viruși. Nici nu am văzut prea mulți oameni cu măști. În general, jurnaliștii știu că la Berlin trebuie să vii imunizat, pentru că în Potsdamer Platz, unde sunt importantele cinematografe ale festivalului și care e o zonă numai din clădiri de sticlă, bate vântul și când nu bate. Un mare festival – chiar asumat politic, așa cum e Berlinala -, e un fel de izolator care te rupe de realitate pentru mai bine de o săptămână (în acest an festivalul se desfășoară între 20 februarie și 1 martie).

Recomandări

Patrimoniul Muzeului Național de Istorie, în pericol. Guvernul nu oferă banii necesari mutării acestuia într-un sediu provizoriu. „E inestimabil. Dacă se pierde, o să fim niște copii fără mamă, fără tată, fără acte”

Dar situația nu e roză. Publicațiile anglo-saxone de cinema scriu că din pricina coronavirusului industria chineză de film deja suferă. Multe producții nu pot fi terminate sau nu pot intra în filmări. Festivalul de Film de la Hong Kong, care trebuia să aibă loc în primăvară, a fost lăsat pentru la vară. În European Film Market trebuia să fie organizat, pentru prima oară, un mare pavilion chinez, dar a fost anulat. E de mirare că Jia Zhang-ke, cunoscut cineast chinez, a reușit să-și termine documentarul Swimming Out Till the See Turns Blue, și să ajungă cu el la Berlin. Filmul a fost prezentat în primele zile de festival în secțiunea Berlinale Special și a fost urmărit cu atât mai mult interes cu cât revenirea cineastului la genul documentar a fost făcută prin destinele a trei cunoscuți scriitori, Jia Pingwa, Yu Hu și Liang Hong (născuți în anii 50, 60 și 70), ei retrasând prin propriile povești de viață ultimii 70 de ani de istorie chineză.

Dialoguri haute cuisine în filmul lui Cristi Puiu

Interesul pentru Berlinală e în acest an cu atât mai mare cu cât e prima ediție coordonată de directorul artistic Carlo Chatrian (venit de la Festivalul de Film de la Locarno) și de Mariette Risseenbek, care e noul director executiv. Toată lumea așteaptă să vadă dacă filmele vor fi mai bune decât la edițiile trecute. E prea devreme pentru a trage concluzii, dar deocamdată se poate spune că ideea de a lansa o nouă secțiune – Encounters -, pentru filme mai deosebite și care propun noi limbaje cinematografice, e o reușită.

Recomandări

CTP se teme că Rusia poate pune președintele în România: În 1989 l-au pus pe Iliescu după Ceaușescu, de ce nu ar face-o și acum?

Secțiunea Encounters a fost deschisă în 21 februarie de filmul lui Cristi Puiu, “Malmkrog”. Puiu a fost întrebat încă de prima dată la interviul din seria Directors Talks ce înseamnă Malmkrog. Nici sibienii nu știu, poate, că Malmkrog e numele german al localității Mălâncrav, unde a fost turnat filmul. Plecând de la “Trei conversații”, ultimul text al filosofului și teologului rus Vladimir Soloviov (1853-1900), Puiu a făcut un film de trei ore și 20 de minute în care cinci personaje discută în mai multe limbi străine (distribuția e una internațională) despre sfârșitul lumii, Bine și Rău, Dumnezeu și Antihrist, rostul războaielor, biserică etc. etc. Teme grele. Criticii străini cu care am vorbit au spus că au stat tot timpul cu ochii pe subtitrări (nu știau franceză, principala limbă în care se vorbește), dar textul e stufos și dificil și dacă-l auzi în limba maternă.

Deși greu ții pasul cu dinamica argumentelor și contraargumentelor, “Malmkrog” pare să fie cel mai aproape de ideea de cinema pur și dur dintre filmele proiecte până acum la Berlinala 70. (Nuovo Cinema Locatelli titrează: “Ecco il film grandissimo di questo festival”).

Adică e făcut de un creator de școală și e făcut fără nici un compromis. Puiu spune de multe ori că face filme în primul rând pentru el (ceea ce e foarte bine), dar, spre deosebire de alte filme ale sale, “Malmkrog” a fost creat “freestyle”, adică a existat scenariul scris de el, dar toată mizanscena a fost făcută la fața locului. Asta e solicitant pentru echipă și actori, dar esențial pentru Puiu, care consideră că o energie aparte ia naștere când lucrezi scenariul cu actorii și-i lași hazardului posibilitatea să creeze lucruri neașteptate.

Recomandări

Urmărește banii! Culisele scandalului PSD-PNL-USR pe tema noului Guvern

Umor discret și meniu fin

“Lucrurile care contează cu adevărat sunt alea pe care nu le pui tu acolo, regizorul. Sunt lucrurile care se întâmplă. Și tu stai ca pescarul pe malul lacului și arunci undița și te uiți ca prostul în ochiul de apă, să vină ceva. Poate vine, poate nu vine”, spunea Cristi Puiu la o sesiune de întrebări și răspunsuri organizată la UNATC, după proiecția proiectului său “Trei exerciții de interpretare”, pe care l-a realizat acum câțiva ani în cadrul unui atelier de actorie ținut la Toulouse (acolo a explorat pentru prima dată textul lui Soloviov.).

Chiar dacă nu înțelegi tot ce auzi pe ecran, regia lui Puiu însoțește ca un comentariu dialogurile, până la a trăda uneori în mod ironic dorința lui Puiu de a merge mult mai departe de neorealismul lansat odată cu “Marfa și banii” (2001).

Iar umorul e foarte discret. Se plânge lumea că în filmele românești se mănâncă ciorbă în bucătărie? Ei bine, în “Malmkrog” scrobitele personaje de la 1900 vorbesc încontinuu în elegantele saloane ale conacului, dar savurează numai chestii fine și, când un nou fel de prăjitură e așezat în fața unui vorbitor, aparatul se apleacă pentru a ne arăta farfuria timp de o secundă, apoi revine la loc pe vorbitor. Cu alte cuvinte, cinemaul românesc a cam ieșit din bucătărie. Bucătarul-șef a decis.

“Malmkrog” are cronici foarte bune în presa de specialitate. Despre Puiu orice critic străin știe că e “the godfather of the Romanian New Wave”, cum am văzut scris undeva, și chiar și acolo unde criticul respectiv nu a prizat filmul (vezi cronica din The Hollywood Reporter), termeni ca “lipsit de compromisuri”, “îndrăzneț” sau “radical” îi trădează respectul.

Hey Jude, dont make it bad/Take a sad song and make it better

Și despre filmul lui Radu Jude “Tipografic majuscule”, a cărui premieră internațională a avut loc la Berlin în 22 februarie, presa străină scrie de bine. Filmul a intrat în cinematografele din România în 21 februarie, încercând să profite de capitalul de imagine pe care îl dă Berlinul pentru a strânge cât mai mulți spectatori. Și merită văzut. La fel ca Puiu, Jude experimentează noi formule. De astă-dată pleacă de la spectacolul de teatru documentar Tipografic majuscul, realizat de Geanina Cărbunariu în 2013 folosind dosarele Panoul și Elevul, pe care Securitatea le-a făcut despre Mugur Călinescu, adolescentul care în 1981 a scris cu creta mesaje anticomuniste pe pereții clădirilor din Botoșani.

Jude nu scoate doar la lumină un caz singular de eroism despre care mulți români nici până azi nu au aflat (Mugur Călinescu s-a îmbolnăvit de leucemie la scurt timp după vizitele la Securitate, unde era pus de fiecare dată să bea cafea, și a murit în 1985, la doar 20 de ani), dar investighează și capacitatea realității/adevărului de a pătrunde prin membranele și ramele reprezentării artistice sau de alt soi.

Altfel spus, chiar și prin intermediul dosarelor scrise de securiști pe baza declarațiilor, transpare curajul acestui adolescent care și-a susținut cauza de unul singur, când toată lumea din familia lui (ca să parafrazăm titlul unuia din filmele lui Jude) a dat înapoi. Cât curaj îți trebuie să spui în anchetă în 1981: “Îmi dau seama că mi-am format o părere nu prea bună despre țara în care trăiesc. Am ajuns la concluzia că țara mea este una dintre cele mai rămase în urmă, chiar dintre țările socialiste, de asemenea că e o țară în care, comparativ cu altele, nu sunt respectate drepturile și libertățile democratice”?

Realități puse față-n față

Dacă piesa Geaninei Cărbunariu era foarte cinematografică (folosea proiecții pe un ecran), filmul lui Radu Jude e în mod intenționat teatral (“Kafka se întâlnește cu Brecht, totul atins de o nuanță de Pop Art”, spune cronica din The Hollywood Reporter). Actorii rostesc textul (care e luat ca atare din dosare) ca și cum ar citi pe prompter, în mod mecanic, montajul adăugând după fiecare astfel de scenă un fragment dintr-un material TV din acea perioadă a anului, luat din arhiva Televiziunii Române. Acest contrapunct nu are rolul subversiv pe care îl avea folosirea imaginilor de arhivă în “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu” (2010), de Andrei Ujică, ci pe cel de a pune față în față două realități. Pe de o parte e realitatea din dosarele de Securitate (și ea reconstituită de mâna securiștilor, apoi de piesă și de film), de cealaltă e propaganda comunistă din reportajele cu șoferi trași pe dreapta deoarece claxonează în trafic, elevi umiliți de reporteri pentru că au trecut în ciclul gimnazial cu note mici, selecțiuni din programe de varietăți și multe secvențe cu Hora Unirii (“visul rotund al țării”, cum spune o voce din off).

Începutul filmului e absolut delirant, cu trei actori care rostesc emfatic, în regia mumificată a recitărilor comuniste de odinioară: “Pildă de conștiință exemplară/Muncind n-aveți o clipă de răgaz/Locul de muncă vă e întreaga țară/Cu toate șantierele de azi./Vă identificați cu țara toată/Și-n lume păcii i-ați purtat solie/Când azi în lume spunem România/Noi Ceaușescu spunem, cu mândrie”.

După care, pauză. Cei doi bărbați și femeia rămân nemișcați, aproape nu clipesc, de parcă au fost prinși în cuie pe podea, și trec vreo două minute până când încep să iasă din rama în care îi știu cei care au trăit în perioda respectivă. Se uită unul la altul, îi pufnește râsul. Ce se întâmplase? Se stricase prompterul. Pe urmă începe filmul.

Film regizat prin corespondență, din gulag

Cel mai frumos moment pentru mine, în 19 ani de la Berlinală, a fost întâlnirea absolut neașteptată, într-o dimineață, la hotelul unde stau, cu Oleg Sentsov, cineastul ucrainean eliberat în septembrie trecut din închisoarea siberiană unde a stat aproape patru ani și unde a făcut greva foamei timp de 145 de zile. Din gulag, Sentsov a regizat prin corespondență filmul Numbers, o parabolă a totalitarismului bazată pe o piesă de-ale lui mai veche, iar filmul a fost luat în Berlinale Special. Ce bucurie să-i poți spune cuiva pentru a cărui viață te-ai temut și pe care nu credeai că o să-l mai vezi la televizor (darămite să dai mâna cu el): “Mă bucur să te văd!”.

Urmărește-ne pe Google News