Comentează“Nu sunt destule
dezinfectante în Potsadmer Platz, în alte cinematografe nu sunt deloc, iar
bărbații nu se spală pe mâini după ce folosesc toaleta”, îmi spune revoltat un
jurnalist german prin masca verde care-i leagă o ureche de alta. Suntem la
coadă la unul din filmele din competiție, în Berlinale Palast – locul principal
de desfășurare a Festivalului Internațional de Film de la Berlin (berlinale.de).
Eu sunt răcită și abia mă abțin să nu tușesc, să nu-l sperii și mai rău pe
colegul german.
Biroul de presă al
festivalului a dat un comunicat cu câteva zile înainte de începerea ediției
pentru a anunța că are situația sub control, deși 118 chinezi care trebuiau să
vină în European Film Market (piața de filme a festivalului, unde în acest an
erau 21.000 de acreditări) și-au anulat sosirea pentru că n-au primit viză de
ieșire din China. Berlinala a anunțat că personalul e instruit în caz de urgență,
că are un izolator la Spitalul Charité, că e în legătură și cu Institutul de
Virusologie și că a dotat toate toaletele din săli cu dezinfectante.
Cu mască, fără mască
Dar în afara
jurnalistului german cu mască, lumea nu e speriată de coronavirus ori de alți
viruși. Nici nu am văzut prea mulți oameni cu măști. În general, jurnaliștii
știu că la Berlin trebuie să vii imunizat, pentru că în Potsdamer Platz, unde
sunt importantele cinematografe ale festivalului și care e o zonă numai din
clădiri de sticlă, bate vântul și când nu bate. Un mare festival – chiar asumat
politic, așa cum e Berlinala -, e un fel de izolator care te rupe de realitate
pentru mai bine de o săptămână (în acest an festivalul se desfășoară între 20
februarie și 1 martie).
Dar situația nu e
roză. Publicațiile anglo-saxone de cinema scriu că din pricina coronavirusului
industria chineză de film deja suferă. Multe producții nu pot fi terminate sau
nu pot intra în filmări. Festivalul de Film de la Hong Kong, care trebuia să
aibă loc în primăvară, a fost lăsat pentru la vară. În European Film Market
trebuia să fie organizat, pentru prima oară, un mare pavilion chinez, dar a fost
anulat. E de mirare că Jia Zhang-ke, cunoscut cineast chinez, a reușit să-și
termine documentarul Swimming Out Till the See Turns Blue, și să ajungă cu el
la Berlin. Filmul a fost prezentat în primele zile de festival în secțiunea
Berlinale Special și a fost urmărit cu atât mai mult interes cu cât revenirea
cineastului la genul documentar a fost făcută prin destinele a trei cunoscuți
scriitori, Jia Pingwa, Yu Hu și Liang Hong (născuți în anii 50, 60 și 70), ei retrasând prin
propriile povești de viață ultimii 70 de ani de istorie chineză.
Dialoguri haute cuisine în filmul lui Cristi Puiu
Interesul pentru
Berlinală e în acest an cu atât mai mare cu cât e prima ediție coordonată de
directorul artistic Carlo Chatrian (venit de la Festivalul de Film de la
Locarno) și de Mariette Risseenbek, care e noul director executiv. Toată lumea
așteaptă să vadă dacă filmele vor fi mai bune decât la edițiile trecute. E prea
devreme pentru a trage concluzii, dar deocamdată se poate spune că ideea de a
lansa o nouă secțiune – Encounters -, pentru filme mai deosebite și care propun
noi limbaje cinematografice, e o reușită.
Secțiunea Encounters a
fost deschisă în 21 februarie de filmul lui Cristi Puiu, “Malmkrog”.
Puiu a fost întrebat încă de prima dată la interviul
din seria Directors Talks ce
înseamnă Malmkrog. Nici sibienii nu știu, poate, că Malmkrog e numele german al
localității Mălâncrav, unde a fost turnat filmul. Plecând de la “Trei
conversații”, ultimul text al filosofului și teologului rus Vladimir Soloviov
(1853-1900), Puiu a făcut un film de trei ore și 20 de minute în care cinci
personaje discută în mai multe limbi străine (distribuția e una internațională)
despre sfârșitul lumii, Bine și Rău, Dumnezeu și Antihrist, rostul războaielor,
biserică etc. etc. Teme grele. Criticii străini cu care am vorbit au spus că au
stat tot timpul cu ochii pe subtitrări (nu știau franceză, principala limbă în
care se vorbește), dar textul e stufos și dificil și dacă-l auzi în limba
maternă.
Deși greu ții pasul cu dinamica argumentelor
și contraargumentelor, “Malmkrog” pare să fie cel mai aproape de ideea de
cinema pur și dur dintre filmele proiecte până acum la Berlinala 70. (Nuovo
Cinema Locatelli titrează: “Ecco
il film grandissimo di questo festival”).
Adică e făcut de un creator
de școală și e făcut fără nici un compromis. Puiu spune de multe ori că face filme
în primul rând pentru el (ceea ce e foarte bine), dar, spre deosebire de alte
filme ale sale, “Malmkrog” a fost creat “freestyle”, adică a existat scenariul scris de el, dar toată
mizanscena a fost făcută la fața locului. Asta e solicitant pentru echipă și
actori, dar esențial pentru Puiu, care consideră că o energie aparte ia naștere
când lucrezi scenariul cu actorii și-i lași hazardului posibilitatea să creeze
lucruri neașteptate.
Umor discret și meniu
fin
“Lucrurile care contează cu adevărat sunt alea pe care
nu le pui tu acolo, regizorul. Sunt lucrurile care se întâmplă. Și tu stai ca
pescarul pe malul lacului și arunci undița și te uiți ca prostul în ochiul de
apă, să vină ceva. Poate vine, poate nu vine”, spunea Cristi Puiu la o sesiune
de întrebări și răspunsuri organizată la UNATC, după proiecția proiectului său “Trei
exerciții de interpretare”, pe care l-a realizat acum câțiva ani în cadrul unui
atelier de actorie ținut la Toulouse (acolo a explorat pentru prima dată textul
lui Soloviov.).
Chiar dacă nu
înțelegi tot ce auzi pe ecran, regia lui Puiu însoțește ca un comentariu
dialogurile, până la a trăda uneori în mod ironic dorința lui Puiu de a merge
mult mai departe de neorealismul lansat odată cu “Marfa și banii” (2001).
Iar umorul e foarte
discret. Se plânge lumea că în filmele românești se mănâncă ciorbă în bucătărie?
Ei bine, în “Malmkrog” scrobitele personaje de la 1900 vorbesc
încontinuu în elegantele saloane ale conacului, dar savurează numai chestii
fine și, când un nou fel de prăjitură e așezat în fața unui vorbitor, aparatul se
apleacă pentru a ne arăta farfuria timp de o secundă, apoi revine la loc pe
vorbitor. Cu alte cuvinte, cinemaul românesc a cam ieșit din bucătărie.
Bucătarul-șef a decis.
“Malmkrog” are cronici foarte bune în presa de specialitate. Despre
Puiu orice critic străin știe că e “the godfather of the Romanian New Wave”,
cum am văzut scris undeva, și chiar și acolo unde criticul respectiv nu a
prizat filmul (vezi cronica
din The Hollywood Reporter), termeni
ca “lipsit de compromisuri”, “îndrăzneț” sau “radical” îi trădează respectul.
Hey
Jude, dont make it bad/Take a sad song and make it better
Și despre filmul lui Radu Jude “Tipografic majuscule”,
a cărui premieră internațională a avut loc la Berlin în 22 februarie, presa străină
scrie de bine. Filmul a intrat în cinematografele din România în 21 februarie,
încercând să profite de capitalul de imagine pe care îl dă Berlinul pentru a
strânge cât mai mulți spectatori. Și merită văzut. La fel ca Puiu, Jude
experimentează noi formule. De astă-dată pleacă de la spectacolul de teatru
documentar Tipografic majuscul, realizat de Geanina Cărbunariu în 2013
folosind dosarele Panoul și Elevul, pe care Securitatea le-a făcut despre Mugur
Călinescu, adolescentul care în 1981 a scris cu creta mesaje anticomuniste pe
pereții clădirilor din Botoșani.
Jude nu scoate doar la lumină un caz singular de
eroism despre care mulți români nici până azi nu au aflat (Mugur Călinescu s-a
îmbolnăvit de leucemie la scurt timp după vizitele la Securitate, unde era pus
de fiecare dată să bea cafea, și a murit în 1985, la doar 20 de ani), dar investighează
și capacitatea realității/adevărului de a pătrunde prin membranele și ramele
reprezentării artistice sau de alt soi.
Altfel spus, chiar și prin intermediul dosarelor
scrise de securiști pe baza declarațiilor, transpare curajul acestui adolescent
care și-a susținut cauza de unul singur, când toată lumea din familia lui (ca
să parafrazăm titlul unuia din filmele lui Jude) a dat înapoi. Cât curaj îți trebuie
să spui în anchetă în 1981: “Îmi dau seama că mi-am format o părere nu prea bună
despre țara în care trăiesc. Am ajuns la concluzia că țara mea este una dintre
cele mai rămase în urmă, chiar dintre țările socialiste, de asemenea că e o
țară în care, comparativ cu altele, nu sunt respectate drepturile și
libertățile democratice”?
Realități puse față-n față
Dacă piesa Geaninei Cărbunariu era foarte cinematografică (folosea
proiecții pe un ecran), filmul lui Radu Jude e în mod intenționat teatral (“Kafka se întâlnește cu Brecht, totul atins de o nuanță de
Pop Art”, spune cronica
din The Hollywood Reporter). Actorii rostesc textul (care e luat ca atare din dosare) ca și cum ar
citi pe prompter, în mod mecanic, montajul adăugând după fiecare astfel de
scenă un fragment dintr-un material TV din acea perioadă a anului, luat din
arhiva Televiziunii Române. Acest contrapunct nu are rolul subversiv pe care îl
avea folosirea imaginilor de arhivă în “Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”
(2010), de Andrei Ujică, ci pe cel de a pune față în față două realități. Pe de
o parte e realitatea din dosarele de Securitate (și ea reconstituită de mâna securiștilor,
apoi de piesă și de film), de cealaltă e propaganda comunistă din reportajele
cu șoferi trași pe dreapta deoarece claxonează în trafic, elevi umiliți de
reporteri pentru că au trecut în ciclul gimnazial cu note mici, selecțiuni din
programe de varietăți și multe secvențe cu Hora Unirii (“visul rotund al țării”, cum spune o voce din off).
Începutul filmului e absolut delirant, cu trei actori care rostesc emfatic,
în regia mumificată a recitărilor comuniste de odinioară: “Pildă de conștiință exemplară/Muncind n-aveți o clipă de
răgaz/Locul de muncă vă e întreaga țară/Cu toate șantierele de azi./Vă
identificați cu țara toată/Și-n lume păcii i-ați purtat solie/Când azi în lume
spunem România/Noi Ceaușescu spunem, cu mândrie”.
După care, pauză. Cei doi
bărbați și femeia rămân nemișcați, aproape nu clipesc, de parcă au fost prinși
în cuie pe podea, și trec vreo două minute până când încep să iasă din rama în
care îi știu cei care au trăit în perioda respectivă. Se uită unul la altul, îi
pufnește râsul. Ce se întâmplase? Se stricase prompterul. Pe urmă începe
filmul.
Film regizat prin
corespondență, din gulag
Cel mai frumos moment
pentru mine, în 19 ani de la Berlinală, a fost întâlnirea absolut neașteptată, într-o
dimineață, la hotelul unde stau, cu Oleg Sentsov, cineastul ucrainean eliberat
în septembrie trecut din închisoarea siberiană unde a stat aproape patru ani și
unde a făcut greva foamei timp de 145 de zile. Din gulag, Sentsov a regizat
prin corespondență filmul Numbers, o parabolă a totalitarismului bazată
pe o piesă de-ale lui mai veche, iar filmul a fost luat în Berlinale Special.
Ce bucurie să-i poți spune cuiva pentru a cărui viață te-ai temut și pe care nu
credeai că o să-l mai vezi la televizor (darămite să dai mâna cu el): “Mă bucur
să te văd!”.