Corespondență de la Berlin. DAU, înfricoșătorul Truman Show stalinist, se extinde asupra Occidentului

Dar ce începuse ca un benign film biografic despre savantul rus Lev Landau (care luase Nobelul pentru fizică în 1962) s-a dezvoltat tot mai mult pentru ca în 2009, Kjanovski să ridice pe un spațiu cât două stadioane din Harkov (Ucraina) un imens studio unde tot mai numeroșii actori neprofesioniști și figuranți locuiau și își petreceau timpul. Inițial s-a vorbit de 400 actori neprofesioniști și 10.000 de figuranți, dar până în 2019 nu mai puțin de 352.000 de oameni se pare că au fost implicați în diverse perioade de timp (unii locuind acolo cu anii). Printre ei s-au numărat și actori profesioniști sau artiști contemporani cunoscuți ca Marina Abramovic.

Oamenii obișnuiți care aplicau pentru un rol în DAU ajungeau să interpreteze roluri similare celor avute în viața reală (de pildă, o chelneriță juca tot o chelneriță), erau plătiți cu ruble din perioada 1938-1968 (perioada acoperită de proiect) pe care le puteau folosi pe platou, iar dacă cineva venea cu ruble vechi de colecție și încerca să cumpere ceva, era acuzat că trișează.

DAU a fost posibil și a rezistat la o așa scară deoarece a fost susținut de oligarhul rus Serghei Adoniev, care printre altele finanțează și ziarul opoziției, Novoya Gazeta.

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

The Soviet Love Island

DAU nu e un Big Brother, ci mai mult un Truman Show sau un Soviet Love Island, cum a spus presa occidentală, care pe alocuri a fost sceptică, speculând că în spatele acestui proiect aflat la granița dintre antropologie, psihodramă colectivă și cinema se ascunde visul megalomanic al cuiva de a avea putere asupra vieților oamenilor și de a exploata sexual femeile. (Într-un interviu pentru The Guardian din 2019, Kjanovski a respins ideea că și-ar fi selecționat asistentele după disponibilitatea de a întreține relații sexuale, așa cum a speculat presa străină).

În DAU nu există camere de luat vederi peste tot ca în Big Brother. Directorul de imagine german Jürgen Jürgers a umblat cu o echipă de trei oameni pe imensul platou și a filmat ce a considerat necesar. Între 2009 și 2011 s-au filmat 700 de ore de material brut, din care au fost montate 13 filme,  cele mai recente fiind lungmetrajul DAU. Natasha, co-regizat împreună cu Ekaterina Oertel și inclus în Competiția Berlinalei, și DAU. Degeneratsia, o mini-serie prezentată în Berlinale Special. Anul trecut au fost organizate trei expoziții imersive în Berlin, Londra și Paris, întâmpinate în general cu entuziasm de lumea artistică.

Se pregătește orașul DAU

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Dar Kjanovski țintește mai departe –  după ce crede va cuceri cinematografele și televiziunile (deși e greu de presupus că un distribuitor ar fi dispus să riște atât),  el vrea să creeze un oraș cu câteva mii de oameni din toate colțurile lumii, unde totul să fie „înregistrat, deschis și transparent” (cum a declarat pentru The Guardian.). Pe urmă probabil că va vrea să aibă o țară lui, unde, cum spunea tot pentru The Guardian, „să controleze doar regulile”, așa cum face și în DAU.

E nevoie de tot acest background pentru a înțelege DAU. Natasha, un film atât de puțin cinematografic, cu lungimi nepermise, fără o structură clară și fără final, dar foarte interesant din punct de vedere sociologic. Interpreții poartă numele lor reale și vin cu întregul lor bagaj de experiențe și cu propriii demoni, și multe scene par să nu fi fost scrise ori regizate, ci să fi fost improvizate de „actori” la fața locului.

Clip din DAU. Natasha:

Eroina filmului, Natasha e chelneriță la cantina Institutului de știință unde se desfășoară întregul proiect. Perioada pare să fie anii 50-60. Are o colegă mai tânără cu care se ceartă și se îmbată, amanți din institut cu care se culcă, iar după ce se lasă sedusă (și abandonată ulterior) de un om de știință francez (lunga scenă de sex e cu totul reală, dar asta n-ar fi nimic), intră în vizorul KGB-ului și e interogată de un ofițer (care se pare că în realitate a fost chiar KGB-ist.). Acesta combină metodele mai blânde de racolare cu altele mult mai dure, într-o scenă care probabil va bântui multă lume, obligând-o pe victimă să-și vâre o sticlă în vagin (ceea ce ea chiar face, după care încearcă să flirteze cu el.).

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Interpreta Natalia Berezhnaya va spune mai târziu, cu o oarecare resemnare, că a lucrurile au venit de la sine în acea scenă, în vreme ce Olga Shkabarnya, care o joacă pe colega de cantină, a spus aici la Berlin că, dintr-un punct de vedere, experiența participării la proiect a fost „înfricoșătoare” și „opresivă”, dar că a fost echilibrată de relații și de iubire. „Nu am lucrat după un scenariu, era viața noastră acolo”.

Un experiment orwellian

Filmul e la fel de înfricoșător ca întregul proiect și te face să te întrebi de ce ar fi nevoie de un nou experiment stalinist când celălalt a reușit atât de bine și, mai ales, de ce s-ar lăsa oamenii antrenați de bună voie într-o reconstituire a unui sistem opresiv? Pentru bani? De plictiseală? Din curiozitate? În spatele proiectului pare să stea dorința lui Kjanovski de a demonstra ca dictaturile se construiesc întotdeauna pe oameni care se lasă moi. Nimeni nu poate ajunge dictator dacă ceilalți nu își pleacă capetele.

Cronicile presei de specialitate sunt foarte bune. Peter Bradshaw îi dă filmului în The Guardian cinci stele din cinci, numindu-l „o terifiantă și intimă examinare a banalității răului”, în vreme ce IndieWire, mai reținut, îi dă doar un B+ și titrează: „Un sălbatic experiment regizoral e acum o poveste orwelliană despre un abuz sexual”.  

O nouă premieră românească

Ieșirea trenurilor din gară, cel de-al doilea film cu care Radu Jude a venit în acest an în secțiunea Forum (pe lângă Tipografic majuscul) și care a avut premiera mondială în 26 februarie 2020, e un colaj fotografic, după cum spune chiar el, pe care l-a co-regizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER). Dacă la vederea primului film realizat vreodată, Intrarea unui tren în gara La Ciotat, al Fraților Lumière, spectatorii de la 1895 s-au speriat crezând că trenul vine peste ei, azi spectatorul are alte reacții și e supus altor teste.

Jude și Cioflâncă au montat portretele fotografice a 200 dintre victimele Pogromului de la Iași din iunie 1941, împreună cu texte care sunt citite din off de actori și colaboratori ai lui Jude, care interpretează rudele victimelor. În total, numai 600 de fotografii ale celor peste 13.000 de victime au fost găsite până acum, filmul folosindu-le pe acelea (200) unde s-au găsit și detalii despre moartea persoanei respective.

În documentarea pentru proiect au fost folosite rezultatele anchetei realizate de Congresul Mondial Evreiesc imediat după război pentru a păstra experiențele din timpul persecuțiilor evreiești din 1938-1941, rezultate aflate azi în arhiva CSIER (https://www.pogromuldelaiasi.ro,), la fel ca arhiva IOVR, care conține dosarele cu văduve și orfani ai pogromului. O variantă a acestei colecții a fost cercetată de Adrian Cioflâncă la Arhivele Naționale din Iași și constă în peste 1300 de dosare. La CNAS au fost cercetate declarațiile din anchetele postbelice date de supraviețuitori, martori și acuzați ai pogromului, pe care Adrian Cioflâncă le-a cercetat prima dată în copie la United States Holocaust Memorial Museum din Washington (USHMM).

Sursa principală de fotografii a filmului a fost un album cu portrete inedite ale victimelor, cumpărat de pe EBay.

Clip din Ieșirea trenurilor din gară:

Filmul e interior

Această combinație de fotografie și scurt text citit din off antrenează spectatorul într-un proces aproape hipnotic vreme de mai bine de două ore și fără a se plictisi. Nu vezi imagine în mișcare, dar mintea  folosește chipul victimei și textul auzit pentru a-și proiecta mental propriile imagini în mișcare. Uneori, detaliile produc o impresie mai puternică decât dacă le-ai vedea proiectate pe ecran.

De pildă, în trenurile morții oamenii se spânzurau cu curelele; își beau urina din palme ca să evite deshidratarea; cineva și-a tăiat venele, dar era atât de deshidratat încă sângele s-a coagulat imediat și n-a murit; vecinii români au prădat casele evreilor luați la chestură; carbidul de pe jos din vagoane s-a descompus și oamenii s-au asfixiat; în Iași era o atmosferă ca de sărbătoare, civilii escortau cu arme sau bețe evreii spre chestură, iar pe urmă se lăudau în tramvai câți au omorât șamd. Toate astea fără să vezi ororile în fața ochilor. Filmul e interior.

Numai germanii făceau poze

Ultima parte a filmului, de aproximativ 15 minute, e constituită din fotografii (făcute de germani) – multe inedite, cu cadavre căzute pe străzile Iașiului, în curtea chesturii, în gară. Nu vezi mai mulți soldați germani decât români în ele.

Această formulă radicală de montaj, într-o epocă când s-au făcut deja atâtea filme despre Holocaust (ficțiune sau documentar) le permite celor doi regizori să evite cât mai mult orice risc de interpretare a materialului folosit și să dea o identitate măcar unui procent mic de victime ale Pogromului de la Iași.

Azi, după ce cinemaul a evoluat atât de mult și atât de repede, oamenii nu se mai sperie la imaginea bidimensională a unui tren în mișcare (s-ar speria poate într-o experiență de realitate virtuală), dar faptul că pot reacționa afectiv la un proiect auster ca Ieșirea trenurilor din gară sugerează că poate se pregătește să înceapă perioada tabula rasa, minimalismul care ne va curăța de reziduuri.

Ieșirea trenurilor din gară va intra în cinematografele din România la toamnă.

Urmărește-ne pe Google News