ComenteazăDar ce începuse ca un
benign film biografic despre savantul rus Lev Landau (care luase Nobelul pentru
fizică în 1962) s-a dezvoltat tot mai mult pentru ca în 2009, Kjanovski să
ridice pe un spațiu cât două stadioane din Harkov (Ucraina) un imens studio
unde tot mai numeroșii actori neprofesioniști și figuranți locuiau și își
petreceau timpul. Inițial s-a vorbit de 400 actori neprofesioniști și 10.000 de
figuranți, dar până în 2019 nu mai puțin de 352.000 de oameni se pare că au fost
implicați în diverse perioade de timp (unii locuind acolo cu anii). Printre ei
s-au numărat și actori profesioniști sau artiști contemporani cunoscuți ca
Marina Abramovic.
Oamenii obișnuiți care
aplicau pentru un rol în DAU ajungeau să interpreteze roluri similare celor
avute în viața reală (de pildă, o chelneriță juca tot o chelneriță), erau
plătiți cu ruble din perioada 1938-1968 (perioada acoperită de proiect) pe care
le puteau folosi pe platou, iar dacă cineva venea cu ruble vechi de colecție și
încerca să cumpere ceva, era acuzat că trișează.
DAU a
fost posibil și a rezistat la o așa scară deoarece a fost susținut de oligarhul
rus Serghei Adoniev, care printre altele finanțează și ziarul opoziției, Novoya Gazeta.
The Soviet Love Island
DAU nu
e un Big Brother, ci mai mult un Truman Show sau un Soviet Love Island, cum a
spus presa occidentală, care pe alocuri a fost sceptică, speculând că în
spatele acestui proiect aflat la granița dintre antropologie, psihodramă
colectivă și cinema se ascunde visul megalomanic al cuiva de a avea putere
asupra vieților oamenilor și de a exploata sexual femeile. (Într-un interviu
pentru The Guardian din 2019,
Kjanovski a respins ideea că și-ar fi selecționat asistentele după
disponibilitatea de a întreține relații sexuale, așa cum a speculat presa
străină).
În DAU nu există
camere de luat vederi peste tot ca în Big Brother. Directorul de imagine german
Jürgen Jürgers a umblat cu o echipă de trei oameni pe imensul platou și a
filmat ce a considerat necesar. Între 2009 și 2011 s-au filmat 700 de ore de
material brut, din care au fost montate 13 filme, cele mai recente fiind lungmetrajul DAU. Natasha, co-regizat împreună cu
Ekaterina Oertel și inclus în Competiția Berlinalei, și DAU. Degeneratsia, o mini-serie prezentată în Berlinale Special. Anul
trecut au fost organizate trei expoziții imersive în Berlin, Londra și Paris,
întâmpinate în general cu entuziasm de lumea artistică.
Se pregătește orașul DAU
Dar Kjanovski țintește
mai departe – după ce crede va cuceri
cinematografele și televiziunile (deși e greu de presupus că un distribuitor ar
fi dispus să riște atât), el vrea să creeze
un oraș cu câteva mii de oameni din toate colțurile lumii, unde totul să fie „înregistrat,
deschis și transparent” (cum a declarat pentru The Guardian.). Pe urmă probabil
că va vrea să aibă o țară lui, unde, cum spunea tot pentru The Guardian, „să
controleze doar regulile”, așa cum face și în DAU.
E nevoie de tot acest
background pentru a înțelege DAU.
Natasha, un film atât de puțin cinematografic, cu lungimi nepermise, fără o
structură clară și fără final, dar foarte interesant din punct de vedere
sociologic. Interpreții poartă numele lor reale și vin cu întregul lor bagaj de
experiențe și cu propriii demoni, și multe scene par să nu fi fost scrise ori
regizate, ci să fi fost improvizate de „actori” la fața locului.
Clip din DAU. Natasha:
Eroina filmului,
Natasha e chelneriță la cantina Institutului de știință unde se desfășoară
întregul proiect. Perioada pare să fie anii 50-60. Are o colegă mai tânără cu
care se ceartă și se îmbată, amanți din institut cu care se culcă, iar după ce
se lasă sedusă (și abandonată ulterior) de un om de știință francez (lunga
scenă de sex e cu totul reală, dar asta n-ar fi nimic), intră în vizorul
KGB-ului și e interogată de un ofițer (care se pare că în realitate a fost
chiar KGB-ist.). Acesta combină metodele mai blânde de racolare cu altele mult
mai dure, într-o scenă care probabil va bântui multă lume, obligând-o pe
victimă să-și vâre o sticlă în vagin (ceea ce ea chiar face, după care încearcă
să flirteze cu el.).
Interpreta Natalia Berezhnaya va spune mai târziu, cu o oarecare
resemnare, că a lucrurile au venit de la sine în acea scenă, în vreme ce Olga
Shkabarnya, care o joacă pe colega de cantină, a spus aici la Berlin că,
dintr-un punct de vedere, experiența participării la proiect a fost „înfricoșătoare” și „opresivă”, dar că a fost
echilibrată de relații și de iubire. „Nu am lucrat după
un scenariu, era viața noastră acolo”.
Un
experiment orwellian
Filmul e la fel de
înfricoșător ca întregul proiect și te face să te întrebi de ce ar fi nevoie de
un nou experiment stalinist când celălalt a reușit atât de bine și, mai ales, de
ce s-ar lăsa oamenii antrenați de bună voie într-o reconstituire a unui sistem
opresiv? Pentru bani? De plictiseală? Din curiozitate? În spatele proiectului
pare să stea dorința lui Kjanovski de a demonstra ca dictaturile se construiesc
întotdeauna pe oameni care se lasă moi. Nimeni nu poate ajunge dictator dacă ceilalți
nu își pleacă capetele.
Cronicile presei de
specialitate sunt foarte bune. Peter Bradshaw îi dă filmului în The Guardian
cinci stele din cinci, numindu-l „o terifiantă și intimă examinare a
banalității răului”, în vreme ce IndieWire, mai reținut, îi dă doar un B+ și
titrează: „Un sălbatic experiment regizoral e acum o poveste orwelliană despre
un abuz sexual”.
O nouă premieră românească
Ieșirea trenurilor din gară, cel de-al doilea film cu care Radu Jude a venit în acest an în secțiunea Forum (pe lângă Tipografic majuscul) și care a avut premiera mondială în 26 februarie 2020, e un colaj fotografic, după cum spune chiar el, pe care l-a co-regizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România (CSIER). Dacă la vederea primului film realizat vreodată, Intrarea unui tren în gara La Ciotat, al Fraților Lumière, spectatorii de la 1895 s-au speriat crezând că trenul vine peste ei, azi spectatorul are alte reacții și e supus altor teste.
Jude și Cioflâncă au
montat portretele fotografice a 200 dintre victimele Pogromului de la Iași din
iunie 1941, împreună cu texte care sunt citite din off de actori și
colaboratori ai lui Jude, care interpretează rudele victimelor. În total, numai
600 de fotografii ale celor peste 13.000 de victime au fost găsite până acum, filmul
folosindu-le pe acelea (200) unde s-au găsit și detalii despre moartea
persoanei respective.
În documentarea
pentru proiect au fost folosite rezultatele anchetei realizate de Congresul
Mondial Evreiesc imediat după război pentru a păstra experiențele din timpul
persecuțiilor evreiești din 1938-1941, rezultate aflate azi în arhiva CSIER (https://www.pogromuldelaiasi.ro,), la fel ca arhiva IOVR, care conține dosarele cu văduve
și orfani ai pogromului. O variantă a acestei colecții a fost cercetată de
Adrian Cioflâncă la Arhivele Naționale din Iași și constă în peste 1300 de
dosare. La CNAS au fost cercetate declarațiile din anchetele postbelice date de
supraviețuitori, martori și acuzați ai pogromului, pe care Adrian Cioflâncă le-a
cercetat prima dată în copie la United States Holocaust Memorial Museum din
Washington (USHMM).
Sursa principală de
fotografii a filmului a fost un album cu portrete inedite ale victimelor,
cumpărat de pe EBay.
Clip din Ieșirea trenurilor din gară:
Filmul e interior
Această combinație de
fotografie și scurt text citit din off antrenează spectatorul într-un proces
aproape hipnotic vreme de mai bine de două ore și fără a se plictisi. Nu vezi imagine
în mișcare, dar mintea folosește chipul
victimei și textul auzit pentru a-și proiecta mental propriile imagini în
mișcare. Uneori, detaliile produc o impresie mai puternică decât dacă le-ai
vedea proiectate pe ecran.
De pildă, în
trenurile morții oamenii se spânzurau cu curelele; își beau urina din palme ca
să evite deshidratarea; cineva și-a tăiat venele, dar era atât de deshidratat
încă sângele s-a coagulat imediat și n-a murit; vecinii români au prădat casele
evreilor luați la chestură; carbidul de pe jos din vagoane s-a descompus și
oamenii s-au asfixiat; în Iași era o atmosferă ca de sărbătoare, civilii
escortau cu arme sau bețe evreii spre chestură, iar pe urmă se lăudau în
tramvai câți au omorât șamd. Toate astea fără să vezi ororile în fața ochilor.
Filmul e interior.
Numai germanii făceau poze
Ultima parte a
filmului, de aproximativ 15 minute, e constituită din fotografii (făcute de
germani) – multe inedite, cu cadavre căzute pe străzile Iașiului, în curtea
chesturii, în gară. Nu vezi mai mulți soldați germani decât români în ele.
Această formulă
radicală de montaj, într-o epocă când s-au făcut deja atâtea filme despre Holocaust
(ficțiune sau documentar) le permite celor doi regizori să evite cât mai mult orice
risc de interpretare a materialului folosit și să dea o identitate măcar unui
procent mic de victime ale Pogromului de la Iași.
Azi, după ce cinemaul
a evoluat atât de mult și atât de repede, oamenii nu se mai sperie la imaginea
bidimensională a unui tren în mișcare (s-ar speria poate într-o experiență de
realitate virtuală), dar faptul că pot reacționa afectiv la un proiect auster
ca Ieșirea trenurilor din gară
sugerează că poate se pregătește să înceapă perioada tabula rasa, minimalismul
care ne va curăța de reziduuri.
Ieșirea trenurilor din gară va intra în cinematografele din România la toamnă.