E imposibil să numești în acest an filmul cu cele mai mari șanse la Palme dor (pentru mulți cineaști un premiu mai important ca Oscarul), deoarece nu există niciun film care să absoarbă simpatia unanimă a presei, așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” în 2007 sau cu „Parasite” în 2019.

Conform regulamentului, juriul trebuie să decidă următoarele premii:

  • Palme dor
  • Marele Premiu
  • Premiul pentru regie
  • Premiul juriului
  • Premiul pentru scenariu
  • Premiul pentru cea mai bună actriță
  • Premiul pentru cel mai bun actor

Regulamentul mai spune că nu poate exista în palmares mai mult de un premiu ex-aequo, că trofeul nu se poate acorda ex-aequo, că niciun film nu poate primi mai mult de un premiu dar că, totuși, dacă președintele festivalului e de acord, Premiul juriului și Premiul pentru scenariu pot fi combinate cu Premiul de interpretare.

Prima și ultima oară când o femeie a luat Palme dor fost în 1993, dar, atunci, Jane Campion a împărțit trofeul pentru “The Piano” cu regizorul Chen Kaige pentru “Farewell My Concubine”.

Nivelul a fost scăzut de amânarea unor pelicule-vedetă

Un
alt factor care face ca palmaresul să fie greu de ghicit e faptul
că, deși s-au înscris în acest an mai multe filme (din recolta
unui an și jumătate), nivelul valoric al Competiției a fost mai
modest ca în anii trecuți. (Multe titluri au ales să iasă la
toamnă, de aceea au preferat să lase Cannes-ul pentru Veneția.).

Singurul
element de certitudine privind alegerea câștigătorilor e prezența
brazilianului Kleber Mendonça Filho care înainte să devină
regizor (a luat, de altfel, Premiul juriului în 2019 pentru
„Bacurau”) „făcea Cannes-ul” în postura de critic, deci e
de așteptat să nu aibă preferințe prea extravagante.

Dar cine poate ști ce gusturi are interpreta Mylène Farmer, care a apărut și în două filme micuțe? Sau actrița americană Maggie Gyllenhaal? Sau actorii Tahar Rahim, Mélanie Laurent și Song Kang-ho, sau regizoarele Jessica Hausner și Mati Diop?

Și, mai ales, ce film ar fi putut să-i placă atât de mult lui Spike Lee, președintele juriului, încât să bată cu adidasul în masă pentru el? Deși președintele nu are un vot în plus, e de așteptat ca americanul să încerce să-și impună favoritul.

Riscăm
presupunerea că Spike Lee va dori un trofeu politic și că cel mai
mare “adversar” al său din juriu e Kleber
Mendonça Filho, care e cinefil pursânge. (Asta dacă nu pică la
gusturi pe același film.).

Acestea
fiind zise, să vedem cam ce titluri s-ar putea regăsi în palmares.

Un Palme dor pentru „Titane”?

Thrillerul
psycho-sexy “Titane”,
de Julia Ducournau pare să fie principalul favorit la trofeu, dar e
vehiculat și ca posibil Premiu al juriului. Un atu în plus e faptul
că e regizat de o femeie, în condițiile în care, după anunțarea
selecției, multă lume era supărată că sunt doar patru regizoare
în Competiție.

Premiul secțiunii Un Certain Regard, care s-a dus în 16 iulie tot la un film regizat de o femeie – “Unclenching the Fists”, al rusoaicei Kira Kovalenko, ar putea prefața primul Palme dor feminin întreg din istoria festivalului – pentru că în 1993 Jane Campion a împărțit trofeul pentru “The Piano” cu Chen Kaige pentru “Farewell My Concubine” (pe atunci Palme dor-ul se dădea și ex-aequo.).

Unii
critici sunt de părere că lui Spike Lee s-ar putea să-i fi plăcut
această combinație excentrică de “Crash” (de David Cronenberg)
și “Gozu” (de Takashi Miike) despre o tânără (Agathe
Rousselle) rămasă cu o bucată de metal în cap după un accident
auto din copilărie, care dezvoltă o atracție erotică față de
mașini, angajându-se ca dansatoare în show-uri auto. Povestea se
complică atunci când, silită să se ascundă de poliție, ea se
deghizează în băiatul pierdut al unui pompier (Vincent Lindon),
modificându-și corpul și aducând în discuție noțiunea de gen.

Trailer “Titane”:

Actrița cu șanse pentru Premiul la interpretare

Sau
poate că, mai mult decât un film făcut cu intenția de a-ți tăia
creierul în două, Spike Lee ar putea prefera un film politic mai
realist ca “Lingui”,
de Mahamat-Saleh Haroun, o coproducție Belgia/Franța/Germania/Ciad
despre o femeie care caută în sat pe cineva care să o ajute să
avorteze pe fiica ei adolescentă, rămasă însărcinată după un
viol (avortul fiind interzis în Ciad de religie și prin lege.). În
general, criticii au recunoscut că povestea e simplă, dar că
filmul e impresionant. El ar putea rămâne în palmares măcar cu
Premiul de interpretare feminină pentru Achouackh
Abakar Souleyman.

Clip “Lingui”:

Nu știu de unde au auzit jurnaliștii că lui Spike Lee i-ar fi mers la inimă “La Fracture” (“The Divide” în engleză), de Catherine Corsini, a cărui acțiune se petrece într-o singură noapte într-un spital parizian afectat de criza sistemului sanitar și supraaglomerat de Vestele Galbene rănite în urma protestelor.

Valeria Bruni-Tedeschi e foarte simpatică în rolul unei nevrotice pe care tocmai a lăsat-o soția (Marina Foïs), partitură pe care o joacă în cheie comică, dar nu e de Premiu de interpretare pentru că, deși e primul nume pe afiș, filmul nu e doar despre personajul ei. Interesant ca manieră de a combina multe povești care se calcă pe picioare în isteria crescândă din spital, „La Fracture” devine mult prea aglomerat și își pierde orice formă. Ar fi ciudat să se regăsească în palmares.

Mai
degrabă ar putea lua ceva “A
Hero”,
de Asghar Farhadi, o poveste realistă din Iranul de azi despre un
bărbat care încearcă să-și salveze onoarea după ce a fost
trimis la închisoare pentru o datorie neplătită la timp. “Variety”
scria ieri că Amazon Studios, care l-a achiziționat, plănuiește
să-l împingă cât mai departe la Oscaruri. Asta nu înseamnă
totuși nimic pentru Cannes. “A Hero” nu e mai bun ca
precedentele filme ale lui Farhadi “A Separation” și “The
Salesman”, turnate în aceeași vână, dar ar merita să fie
reținut pentru scenariu.

Clip “A Hero”:

Ar fi minunat ca Spike Lee și compania să dorească un premiu pentru condimentata satiră “Red Rocket”, de Sean Baker, a cărei acțiune e plasată în Texas City în timpul prezidențialelor din 2016, când un fost star porno se reîntoarce spășit la fosta soție și parteneră din filme pentru adulți, recăpătându-și suflul când cunoaște o Lolită pe care decide să o seducă pentru a o transforma în parteneră (doar ca să-și recapete gloria.).

Interpretat cu cafea în venă, într-o agitație continuă de Simon Rex – el însuși fost actor de filme porno, VJ și actor în filme minore, acest personaj amoral e permanent pus în legătură cu politica manipulatoare a lui Donald Trump, ale cărui minciuni se aud uneori de la televizor. Cu un Simon Rex e foarte bun, filmul merită mai mult decât Premiul de interpretare masculină.

Clip “Red Rocket”:

“Drive
My Car”,
de Ryusuke Hamaguchi, ar putea fi preferat de cinefilul Kleber
Mendonça Filho dar și de cei patru actori și alți doi regizori
din juriu (excluzându-l pe Spike Lee deocamdată), pentru că
personajele lui sunt un regizor de teatru, o scenaristă și mai
mulți actori care repetă pentru o montare cu „Unchiul Vania”,
filmul punând permanent în relație realitatea și arta.

Hamaguchi
e noul “chouchou“
al criticii. La Cannes a mai fost în Competiție cu “Asako
I & II“
în 2018, dar a crescut mult cu “Wheel
of Fortune and Fantasy“,
distins în acest an la Berlin cu Marele Premiu al Juriului. Dar oare
cât de mult i-a plăcut lui Spike Lee “Drive
My Car”
dacă n-are nimic politic în el? Filmul ar putea fi reținut măcar
pentru a da un aer de respectabilitate palmaresului.

Trailer “Drive My Car“:

Regizorul rus Kirill Serebrennikov a venit pentru a doua oară în Competiție la Cannes, după „Leto” în 2018, dar din nou nu personal pentru că e în arest la domiciliu. Noul său film, „Petrovs Flu”, e o alegorie plasată în Rusia post-sovietică când un virus ciudat se răspândește prin țară. Paralela cu pandemia și, mai ales, dorința de a-l susține pe Serebrennikov, supus persecuției pe motive politice la el acasă, ar putea determina juriul să-i taie o felie din tort, deși filmul n-a avut cronici grozave.

Trailer “Petrovs Flu”:

Ce șanse ar mai putea avea “The French Dispatch”, de Wes Anderson? În urmă cu doi ani “Once Upon A Time in Hollywood”, de Quentin Tarantino, pleca cu mâinile goale de pe Croazetă, juriul prezidat de Alejandro González Iñárritu considerându-l prea frivol pentru un festival așa de important. Dar tot pentru un film aparent frivol, “The Grand Budapest Hotel”, Anderson a luat la Berlin Marele Premiu al Juriului în 2015. N-ar fi de mirare ca, după ce și-a amânat premiera ca să vină la Cannes “The French Dispatch” să plece fluierând. E sofisticat și colorat, dar prea neangajat pentru agenda lui Spike Lee.

Trailer „The French Dispatch”:

Dar ce șanse are “Memoria“, filmul lui Apichatpong Weerasethakul turnat cu Tilda Swinton în Columbia? E posibil să nu își găsească nici el loc în palmares, deși de regulă cineaștii nu tind să premieze genul de filme pe care ei le fac. Această ediție atipică a festivalului, desfășurată în plin asediu al unei noi tulpini de Coronavirus, are mai multe șanse să aducă în palmares titluri mai agresive decât filme de artă pursânge cum sunt “Memoria” și “Drive My Car”.

Trailer „Memoria”:

Cu
șanse la premii ar fi în opinia unora și “Bergman
Island”,
noul film al franțuzoaicei Mia Hansen-Love, pentru prima oară în
Competiție cu un film de limbă engleză despre un cuplu de cineaști
(Tim Roth și Vicky Krieps) care vizitează Insula Faro, unde a
locuit Ingmar Bergman. Din nou, actorii și regizorii din juriu ar
putea fi mai atenți pentru că filmul are legătură cu lumea lor,
deși e posibil să-l considere prea cuminte și nișat.

Trailer “Bergman Island”:

Juriul
ar putea fi sensibil mai degrabă la scenariul lui „Les
Olympiades”,
de Jacques Audiard, care a adaptat împreună cu Céline Sciamma și
Léa Mysius trei benzi desenate ale americanului Adrian Tomine într-o
comedie romantică alb-negru dintr-un cartier cu blocuri și
imigranți din Paris, înfățișând tribulațiile sentimentale a
trei tineri, cu trimiteri la Nouvelle Vague dar și cu referințe la
noua ordine mondială stabilită de applicațiile pentru dating și
rețelele de socializare.

Trailer „Les Olympiades”:

Ultimul
film din Competiție, proiectat ieri, ar trebui să îi aducă lejer
lui Caleb Landry Jones Premiul de interpretare masculină, deși
filmul e cu totul tulburător.
„Nitram”,
regizat de australianul Justin Kurzel, încearcă să explice cum a
fost posibil ca un tânăr de 29 de ani să împuște mortal 35 de
oameni în 1996, tragedie care a determinat autoritățile
australiene să modifice legislația pentru deținerea armelor de
foc.

Caleb
Landry Jones îl joacă impenetrabil & imprevizibil pe acest
tânăr piroman cu probleme cărora psihiatrii n-au reușit să le
dea de cap și pe care părinții (Judy Davis, Anthony LaPaglia)
încearcă cu greu să-l controleze. Interpretarea lui Jones și
regia lui Kurzel lasă nerezolvată dilema dacă Martyn Briant
(adevăratul criminal de la Porth Arthur, actualmente în închisoare)
a avut dintotdeauna sămânța răului în el și aștepta doar
declicul, sau ironiile și lipsa de afecțiune a celorlalți l-au
transformat. Probabil că adevărul e undeva la mijloc.

Dorința
lui Kurzel de a arăta că bullying-ul a atârnat greu în balanță
ar putea supăra famiile victimelor care ar putea spune că filmul
diminuează vina lui Bryant. În 2003 Gus Van Sant lua trofeul la
Cannes cu “Elephant”, care refăcea masacrul de la Liceul
Columbine din 1999 printr-o estetică reținută, de joc video, dar
cu atât mai eficientă. Și atunci filmul a fost considerat
controversat, dar aceste lucruri nu pot fi ascunse sub covor.

Trailer „Nitram”:

În
fine, am putea-o ține așa până diseară, dar n-am face decât să
speculăm. Nimeni nu știe cum se negociază premiile în interiorul
juriului, dacă există un favorit clar pentru trofeu sub care se
discută restul premiilor sau totul se supune la vot și decide
aritmetica. Ceremonia de diseară, care începe la 20.30, ora
României, e deci cu atât mai așteptată.

 
 

Urmărește-ne pe Google News