ComenteazăAndreea Cristina Borțun face în scurtmetrajul „When Night Meets Dawn”, prezentat azi în secțiunea paralelă Quinzaine des Réalisateurs, un gen de cinema nemaifăcut la noi – unul senzorial și senzual, unde acțiunea și dialogul trec în spatele percepției eroului, un adolescent atras de alt băiat.
Această poveste despre iubire adolescentină și căutare a identității construiește un peisaj interior mai apropiat de jungla tropicală decât de cartierul Rahova sau de Parcul Herăstrău, unde a fost filmat în zăpușeala verii (și în plină pandemie).
La Cannes a venit aproape toată echipa filmului: regizoarea Andreea Cristina Borțun, producătoarea Gabriela Suciu, interpretul Daniel Smântână, editorul Tudor Popescu, sound designerul Ioan Iacoban, art directorul Anastasia Ionescu, coproducătorii Adrian Pădurețu și Vlad Rădulescu, coordonatorul postproducției Carmen Rizac, key hairdresserul George Bogdan Negrișan și compozitorul Cosmin Postolache.
A înființat un festival de teatru
În 2006 Andreea Cristina Borțun a înființat cu niște prieteni, la doar 15 ani, festivalul de teatru pentru liceeni Ideo Ideis din Alexandria. Era pasionată de actorie, dar a mers la UNATC să studieze scenaristică și critică de film. A urmat cursurile BARD College, Berlin și ale masteratului de Istoria și Circulația Ideilor Filosofice din cadrul Facultății de Filosofie, București, și a început să regizeze scurtmetraje.
Primul dintre ele, „Blue Spring”, a fost selectat în competiţia oficială la Toronto International Film Festival 2015, iar „Love Locker” a primit Premiul France 3, în cadrul Paris Courts Devant, fiind difuzat la televiziunea franceză din luna mai 2019.
Primul ei monolog a fost regizat de Neil LaBute. E cofondatoare a rezidenței internaționale de scenaristică Pustnik și își pregătește lungmetrajul de debut, „Malul Vânăt”.
Libertatea: Unde ai învățat să faci astfel de cinema? I-ai cunoscut pe Gus Van Sant și Apichatpong Weerasethakul?
Andreea Cristina Borțun: Ce-mi amintesc e așa: mă plimbam în jurul unei biserici protestante dintr-un oraș mic de provincie din Slovacia (eram, probabil, anul II de facultate) și a fost ceva în felul în care am văzut lucrurile în turul ăla repetitiv care m-a făcut să mă întreb de ce nu găsesc acea privire și în cinema. Ulterior am identificat bucăți din felul în care văzusem sau, mai degrabă, percepusem după-amiaza cu pricina și am încercat să culeg fragmentele astea de oriunde le găseam – din ce mi se întâmpla sau din filmele la care mă uitam.
Multă vreme m-am simțit nepotrivită pentru meseria de regizor și n-am înțeles dacă, de fapt, cum văd eu poate să fie valid pentru alții. Nu cred că am învățat niciunde să fac cinema, cel puțin nu într-un spațiu identificabil. În facultate am avut norocul să mi se permită să încerc lucruri cu scriitura. Profesorul meu de an de la Scenaristică, Lucian Georgescu, a susținut mult încercările mele. Acum mi-ar fi plăcut să am cel puțin la fel de multă încredere în mine pe câtă avea el.
Însă are sens că îi menționezi pe cei doi autori. Despre filmografia lui Van Sant am scris în primul meu dosar pentru revista „Film Menu”, în 2010, se numea „My Own Indie Gus Van Sant”, iar pe Apichatpong l-am descoperit puțin mai târziu, dar cred că doar în 2015, când l-am ascultat la un masterclass la Toronto, a început cu adevărat să mă intereseze.
– Filmul tău vorbește despre atracția dintre doi băieți dintr-un cartier deloc glamorous, dar nu e un film social (deși mediul contează), nici unul nișat queer, ci un poem senzorial în care mixezi detalii, replici incomplete sau abia auzite și o atmosferă de vară bucureșteană care devine pădure tropicală fantasmatică. Sunt curioasă cum arăta scenariul.
– Cred că filmul vorbește mai degrabă despre o chestionare a mai multor tipuri de atracții decât despre certitudinea uneia singure. Scenariul e aproape unu la unu în raport cu ce am filmat. Scriu dens, destul de literar, cu multe detalii, de la acțiuni, la lumină, la hint-uri (n.red. sugestii) de mișcări de cameră și încadraturi, însă fără a le numi tehnic. În scenariul final mai exista o parte de intro la care a trebuit să renunț din pricina programului de filmare supraaglomerat.
Acel intro era o încercare de împăcare a mea cu Bucureștiul. Am o relație dificilă cu orașul ăsta: uneori e foarte reconfortant, dar de cele mai multe ori e inhibitor și strâmt. Însă Rahova, una dintre locațiile principale din film și un cartier pe care îl cunoscusem bine în anii de facultate, mi-a adus înapoi ceva din intimitatea orașului de provincie în care am crescut. Cred că aici am reușit să mă cuplez la ceva ce căutam și să văd orașul cu candoare mai degrabă decât cu respingere.
– Ai plecat de la o idee sau de la o senzație?
– Am plecat, în 2014, de la o imagine: doi băieți, într-un parc, ascultând probabil muzică la același set de căști într-o dimineață devreme, din iunie. Am trecut alergând pe lângă ei, cu certitudinea faptului că n-am să-i mai văd niciodată. Mi-au rămas însă imaginea și senzația unui erotism al spațiului ăsta natural, dis-de-dimineață, cu respirații grele, dopamină, corpuri și frunze carnale.
În 2015 am încercat să dramatizez imaginea. Nu simțeam că mă apropiam nicicum de senzația care-mi declanșase nevoia. După ce am primit finanțare din partea CNC-ului, în 2019, am început un casting care a sfârșit prin a deveni un workshop cu zece adolescenți, care s-a întins pe mai multe luni. Atunci am realizat că nu mai știu de ce vreau să spun povestea, așa că mi-am luat timp să înțeleg.
În martie 2020 a început lockdown-ul și n-am mai putut filma. Acum mă bucur pentru că am putut rescrie, iar draftul din septembrie 2020 a fost singurul din toți acești ani care a prins ceva adevărat din ceea ce-am simțit în dimineața aia din 2014.
– Deci lockdown-ul ți-a purtat noroc. Dar cum ai ajuns narativ și vizual la scena din parc pentru a sugera că reprezintă, de fapt, lumea interioară a unui adolescent îndrăgostit?
– Atmosfera filmului și emoționalul din spatele șirului de evenimente au fost de la bun început clare pentru mine. Filmul s-a numit întotdeauna “When Night Meets Dawn”. Am simțit că un nucleu emoțional stă chiar în relația asta dintre angoasă și nerăbdare, pe care am asociat-o mereu cu momentul premergător celui în care noaptea se întâlnește cu zorii. E un moment pe care îl percep ca pe ceva incert, apăsător, care totuși sfârșește în liniște.
Noaptea din grădină creează în film un spațiu de întâlnire cu multe lucruri pe care personajul nu le înțelege despre sine, pe unele nici măcar nu le știe, dar o liniște trebuie să se lase la un moment dat.
– Cine e Daniel Smântână, această combinație de Leonardo DiCaprio tânăr și River Phoenix?
– Dani a făcut parte din trupa de teatru de liceeni Brainstorming, din București. L-am cunoscut în urma castingului făcut în 2019 și care a rezultat în acel lung workshop. În primul rând, e un tip foarte game (n.red. curajos) și foarte dispus să încerce lucruri de care poate îi era inițial teamă. Numai că după ce se întoarce de la Cannes va începe Politehnica.
– Filmul tău are foarte puține elemente din neorealismul generației Puiu, care surprindea Cannes-ul în 2001 cu „Marfa și banii”. Ce ai luat din această generație și ce crezi că poți aduce nou în cinematografia română?
– În lucrul la scenariul lungmetrajului meu de debut, “Malul Vânăt”, am realizat că există o anumită sensibilitate la cum sunt însăilate lucrurile ce compun baza pe care funcționează spațiul nostru cultural. Și în privirea asta văd o apropiere cu precădere de Răzvan Rădulescu. Mecanismul de înțelegere e ceva ce nu îmi dau seama dacă e nurture (n.red. încurajare, ocrotire) sau nature. Nu știu foarte bine cum să identific asta, însă forma, cu precădere limbajul vizual, pe care o capătă înțelegerea mi se pare firesc să difere.
Pattern-urile oricum există, dar cred că există configurații diferite în care ele funcționează, de aici specificul fiecăruia. Dacă e ceva foarte important pentru mine e această specificitate – o traducere a percepției, căreia i se alătură ideile despre lume.
Contează să mă uit în locuri la care nu ne uităm de obicei pentru că e inconfortabil, în locuri care sunt subreprezentate, care sunt de obicei nedreptățite și care au și treabă cu mine, într-un fel sau altul. În plus, inevitabil, am și niște preferințe estetice.
– Cine te inspiră în cinema?
– Kleber Mendoça Filho, Céline Sciamma, Pedro Costa, Răzvan Rădulescu, Kelly Reichardt, Abbas Kiarostami, Corneliu Porumboiu, Agnès Varda, Andrea Arnold, John Cassavetes. Și mulți alții.
– Ai făcut o grămadă de lucruri până la 30 de ani. Ce îți dă energia să faci atâtea și să le faci bine?
– Când am citit acum câțiva ani eseul lui George Orwell “Why I Write”, au început să capete sens mai multe lucruri despre acest parcurs aglomerat al meu. Ceva din sentimentul de a fi fost percepută în copilărie ca mai puțin decât simțeam că sunt a dus, probabil, la nevoia de a plusa. Cred că deseori tot contextul ăsta amalgamat m-a protejat, pentru că fibra internă a crescut cu multă neîncredere.
Cât despre cum am ajuns să fac lucrurile pe parcurs, cred că a fost și strategie, și mers din aproape în aproape. Am încercat să fac cât mai multe lucruri care îmi fac plăcere. Mama mereu și-a dorit asta pentru mine: să nu practic o meserie care să mă facă nefericită. Dar în ultimii ani m-am mai potolit. Am renunțat la Ideo Ideis, Pustnik are propriul manager, la teatru o să mă întorc doar când o să simt nevoia.
– Când ți-ai dat seama că vrei să regizezi filme?
– Probabil prin clasa a VII-a, dar încrederea că o pot face a venit abia în 2014 când am filmat primul meu scurt, „Blue Spring”. A fost făcut cu 500 de euro și cu prieteni, filmat în curtea casei unchiului meu din Alexandria și la muzeul unde lucrează tatăl meu. L-a produs Gabi Suciu, alături de care continui să lucrez și azi.
Mă bucur că am luat decizia să studiez scenaristică. Mi se pare foarte benefic să nu ai o pregătire formală, la fel cum poate fi benefic să o ai, numai că lipsa pregătirii îți dă mai multă libertate să încerci lucruri.
– Despre ce va fi lungmetrajul tău de debut?
– Lucrez la „Malul Vânăt” din 2018. Prima cercetare în căutarea unui subiect de lungmetraj am făcut-o în 2017. De atunci am intervievat peste 40 de femei din ruralul românesc, care povestesc despre experiențele de migrație în străinătate precum și despre relația lor cu autonomia într-o lume încă patriarhală. Filmul explorează destinul Laviniei, o mamă singură, care încearcă să-și ofere ei și fiului său o viață mai bună într-un sat din sud.
Povestea se derulează pe parcursul celor patru anotimpuri. Deseori nu e clar dacă cei doi sunt frate și soră, sau mamă și fiu.
La CNC am aplicat a treia oară cu acest scenariu și m-am dezobișnuit să mai proiectez lucruri. Știu doar că, în ciuda notelor bune pe care scenariul le-a obținut în sesiunile anterioare, legea actuală a cinematografiei nu încurajează dezvoltarea unei industrii cinematografice: criteriului de debut nu i se supune decât portofoliul regizorului, nu și portofoliul casei de producție.
Un regizor debutant poate oricând să apeleze la principalele case de producție din România și să își crească șansele de a obține finanțare pentru proiectul său, riscând însă ca proiectul să fie amânat câțiva ani, nefiind prioritar pe lista companiei.
Reprezentat la Cannes de un publicist american
„When Night Meets Dawn” e produs de Atelier de Film în coproducție cu Petra Films, Forest Film și Avanpost, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei (CNC), Sedica Vision și Domeniile Averești. Îi are în rolurile principale pe: Daniel Smântână, Marcel-Grigore Bolun și Una Toma, și a fost filmat de Laurențiu Răducanu, care a fost director de imagine și la scurtmetrajul „Interfon 15”, de Andrei Epure, prezentat în secțiunea Semaine de la Critique.
Filmul are un agent de vânzări străin – compania belgiană Radiator IP Sales, și e reprezentat la Cannes de un publicist american cu experiență în marile festivaluri și în campanile de promovare pentru premiile Oscar, BAFTA sau Globul de Aur, Kathleen McInnis.
La noapte se dă ora înapoi. Vezi cum trece România la ora de iarnă 2024!