ComenteazăSculptorul încearcă să convingă ministerul să-i dea bani pentru a adăuga Monumentului Tineretului de la Straja, județul Constanța, niște referiri la filmul „Crucișătorul Potemkin” (de Serghei Eisenstein, 1925), capodoperă cinematografică inspirată, din punctul de vedere al sculptorului, dintr-un caz de mândrie națională care azi e aproape necunoscut.
În 25 iunie 1905, crucișătorul rus Potemkin ajunge în portul Constanța, după revoluția nereușită a marinarilor, iar aceștia, sub amenințarea că vor distruge orașul, primesc azil politic din partea Regelui Carol I. Gestul de sfidare al regelui Carol I la adresa țarului e urmat de un val de simpatie din partea poporului, care îi numește pe marinari „potemkiniști” și îi primește cu brațele deschise.
Dar Serghei Eisenstein, în filmul propagandistic pe care îl face 20 de ani mai târziu și care va rămâne în istoria cinematografiei ca o capodoperă, modifică realitatea și îi pune la final pe marinarii care fugiseră „mâncând pământul” (cum zice sculptorul) să fraternizeze cu armata țaristă.
Teoria sculptorului interpretat cu vervă de regizorul de teatru Alexandru Dabija (care a jucat deja în mai multe filme ale lui Jude) este că, deși finalul „Crucișătorului Potemkin” e „un căcat, o minciună grosolană, ideologizat complet”, nu putem condamna retrospectiv artiști importanți pentru o ideologie pe care azi o interpretăm diferit. În plus, dorința sculptorului e ca în 2025, când se vor aniversa 120 de ani de când românii i-au primit pe potemkiniști, lucrarea să arate posterității că „România a dat o mare m..e Rusiei”.
„Eu asta vreau să omagiez când toată lumea i-o s..e lui Putin. (…) N-ați văzut cu Protasevici, cu avionul ăla. L-au luat din avion. A fost o chestie de mare curaj, luminoasă din istoria noastră. Una și uitată!”, îi spune sculptorul funcționarei care nu e prea convinsă că Eisenstein, pe care ea îl numește „poponaut bolșevic”, merită rememorat printr-o sculptură plătită de statul român.
În plus, susține funcționara îmbrăcată în fustă neagră și cămașă roșie ca drapelul colorizat într-o secvență din filmul alb-negru al lui Eisenstein, amplasarea unei statui cu un potemkinist moț peste Monumentul Tineretului nu ar fi potrivită, pentru că la Canalul Dunăre-Marea Neagră din apropiere „au murit oameni”, și Ministerul Culturii nu vrea să se creadă că face elogiul comunismului.
„Potemkiniștii, ce-au fost ei? Bolșevici, comuniști”, spune funcționara.
„Nu, doamnă. E anacronic să-i numim comuniști în înțelesul de acum 50 de ani. Erau niște idealiști, erau niște oameni curajoși. Nu erau Kim Ir-sen”, se inflamează sculptorul, care folosește apelativul „doamnă” cu atât mai des cu cât e tot mai tracasat, pentru că negocierea cu statul, după cum se vede, nu e ușoară.
Într-un moment de un umor delirant, funcționara sugerează că importanța personajelor trebuie sugerată de mărimea statuilor. „Să facem, dar niște statui mai mici, nu ditamai măgăoaia”, și amintește de „colegii din Norvegia” care „au rezolvat” acum 10 ani cazul statuii scriitorului Knut Hamsun, care fusese antisemit și nazist. Pentru că oamenii s-au revoltat și a ieșit scandal, „s-a făcut o statuie, dar mai mică”. (Sună asemănător cu „Am făcut și noi revoluția așa cum ne-am priceput” din „A fost sau n-a fost? ”, de Corneliu Porumboiu.).
Discuția dintre cei doi, în care Jude intercalează punctual secvențe din filmul lui Eisenstein ilustrând dialogul în mod demonstrativ, aproape școlărește (afirmație urmată de citat), devine tot mai animată – iar umorul lui Jude – tot mai sarcastic, culminând cu decizia comună de a păstra statuia potemkinistului din vârf, dar de a înlocui brâul de basoreliefuri furate în decursul anilor („de posteritate”, zice sculptorul, „de țigani”, susține funcționara) cu scene de la canal reprezentând deținuții politici și distrugerea satului Straja.
„Deci Potemkin sus, «Memorialul durerii», cum ar veni, jos”, trage linie funcționara și notează în caiet.
Mare parte din discuțiile celor doi, desfășurate în jurul statuii, îi înfățișează mici și neînsemnați pe lângă impozanta construcție comunistă vandalizată în timp nu doar de literele de bronz, dar și de basoreliefurile numite de Paul Mus (citat de Jude) „cinema solid”.
În concluzia zeflemitoare a sculptorului, care bănuim că e și a lui Jude, noua statuie va fi „o chestie de colaj postmodern”. Oricum, spune sculptorul, „secolul XX a fost amestecat, secolul tuturor ororilor de toate felurile”.
O capodoperă de propagandă
„Potemkiniștii” lansează în aproape 18 minute multe teme de gândire pe care nu le aprofundează doar din lipsă de timp, ci și ca să-i lase spectatorului un efort de făcut, pe care Jude îl consideră necesar. Iar efortul poate fi laborios. Iată un posibil punct de plecare: orientalistul francez pe care-l citează Jude, Paul Mus (1902-1969) a dezvoltat o teorie numind „cinema solid” (sau „solid cinematografic”) opera de artă în trei dimensiuni (de pildă, mai multe figuri pe aceeași statuie a lui Brahma), căreia spectatorul însuși, prin propria percepție, îi conferă senzația de mișcare. De aici impresia de curgere a timpului.
Preocupat de limbajul cinematografic și de ceea ce numește „cinemaul ca formă specifică de gândire”, Jude pune în relație basorelieful/sculptura cu cinemaul care dă senzația de trecere a timpului prin succesiunea de cadre (și persistența retiniană), plasând această relație pe un fundal istoric.
Pe acest fundal istoric, cazul Potemkin, imortalizat într-o capodoperă de propagandă, se leagă la rândul lui de felul cum oamenii interpretează istoria (și arta) folosind clișee – vezi etichetele de bolșevici, comuniști, poponauți, țigani – amintite în film, dar și calupuri mai largi de formule consacrate, asimilate prin educație și solidificate de rolurile sociale pe care le interpretăm fiecare (artiști, funcționari etc.).
Deci: cinema, artă, trecut, prezent, stereotipuri de gândire și limbaj, complexul națiunilor mici, prejudecăți, distanțe variabile de raportare la istorie venind din realitatea imediată, inadecvare, dificultatea de a înțelege istoria diacronic (în mișcare) pentru că o vedem ca pe ceva punctual, neputința de a ne situa în același timp în istorie și în afara ei pentru a o privi obiectiv ș.a.m.d.
Bomboana de pe colivă e trimiterea la realitate – Putin și războiul din Ucraina. Faptul că Jude a menționat imediat sub titlu că a filmat „Potemkiniștii” în iunie 2021 e tot un comentariu metatextual ironic: atunci când a turnat filmul, Rusia nu era un subiect la ordinea zilei, dar filmul a reușit să devanseze istoria. „Rușii tot ruși, cu amenințări din astea au chinuit o planetă întreagă”, spune la un moment dat funcționara.
Trailer „Potemkiniștii”:
„Potemkiniștii” va fi lansat în cinematografele din România pe 1 iulie, împreună cu alte scurtmetraje ale lui Radu Jude („Caricaturana”, „Amintiri de pe Frontul de Est”, „Cele două execuții ale Mareșalului”, „A pedepsi, a supraveghea” și „Plastic semiotic”) sub titlul „Almanah Cinema. Șase filme scurte”.