ComenteazăNu laptopul e obiectul cel mai de preț pentru jurnaliști în acest an la Cannes, ci telefonul mobil. Pe el e certificatul Covid cu codul QR pentru cei din UE sau rezultatele de la testul PCR pe care cei din afara UE, inclusiv americanii și englezii, îl fac la fiecare 48 de ore ca să poată intra în Palais des Festivals.
Mai important decât certificatul Covid, care în mod ciudat nu se cere la intrarea în toate sălile de proiecție, e că pe telefonul mobil ai biletele cu care intri la proiecții și care, și ele, te identifică printr-un cod QR. Aproape că nu mai contează badge-ul; la intrarea în săli ți se scanează codul QR de pe bilet, nu badge-ul.
Selecția spectatorilor începe cu posesorii de smarthphone
Ca să prevină cozile la proiecții și posibila răspândire a virusului, organizatorii au lansat pe site-ul festivalului o platformă de ticketing oficial. A fost accesibilă cu trei zile înainte de deschiderea festivalului (6 iulie), dar nu funcționa bine nici a doua zi după ceremonia de gală.
Nu doar jurnaliștii, ci toți participanții care vor să intre la proiecții trebuie să se înregistreze pe această platformă și să ceară bilete gratuite cu două zile înainte de proiecția respectivă. Nu ai smartphone sau ești atehnic, adieu Cannes!
Cozile n-au fost eradicate, doar că acum se stă la coadă cu telefonul mobil în mână, în plin soare (vara nu e ca primăvara, când avea loc Cannes-ul) și, evident, fără distanțare socială pentru că n-ai unde să te distanțezi – deja s-a aglomerat Croazeta.
În sală cu masca
Cum în interior toată lumea e cu masca pe figură (cu riscul de a vedea filmul prin ochelari aburiți), afară, ca să mai respiri, dai masca jos, deși e aglomerat. Spectrul Epsilon pândește de pe undeva, dar pentru festivalieri, el nu constituie deocamdată un pericol. În săli stăm toți unul lângă altul, fără fotolii libere. Tradiționalele cutii poștale pentru presă au dispărut. Totul e online acum.
În Palais des Festivals, cafeaua e preparată după un ceremonial al curățeniei. Tinerii care te servesc extrag pungulițele cu zahăr cu mici clești, ca asistentele care manevrează straturi de tifon sterilizate. Iar noi stăm umăr lângă umăr și mască lângă mască în fața tejghelei.
Sunt foarte puțini fotografi pe covorul roșu, ceea ce e dezolant după fojgăiala din trecut, când simțeai după aglomerație și gălăgie că ești la cel mai important eveniment cinematografic al lumii – pus de organizatori pe locul trei în topul celor mai populare evenimente mondiale, după Jocurile Olimpice și World Cup.
Tristețea premierei mondiale a lui „Aheds Knee”
În 7 iulie, la premiera mondială cu „Aheds Knee” (primul film cu care israelianul Nadav Lapid ajunge în competiție la Cannes) a fost așa o tristețe când echipa filmului a fost întâmpinată pe covorul roșu de o mână de fotografi încât te întrebai dacă mai merită să ții festivalul în aceste condiții.
Sunt aproximativ 28.000 de profesioniști acreditați în acest an față de 40.000 în 2019, iar numărul jurnaliștilor a scăzut cu 35%.
Să vedem ce rezultate vor avea aceste măsuri până la finalul festivalului (17 iulie).
Deocamdată, impresia e că primul mare festival de film care renunță la distanțare socială, dar care începe neprevăzut sub amenințarea variantei Epsilon a coronavirusului, nu seamănă deloc cu celelalte ediții ale Cannes-ului. Pare deocamdată destul de vraiște, toată lumea uniformizându-se sub codul QR („Codul Da Vinci” s-a lansat tot la Cannes, în 2006, când a deschis festivalul și jurnaliștii au râs și fluierat la proiecția de presă).
Pe 7 iulie era programat un masterclass Jodie Foster, care a primit din mâinile lui Pedro Almodóvar un Palme dor omagial în deschiderea festivalului, dar pe plaformă scria în permanență că disponibilitatea biletelor urmează să fie anunțată. Masterclass-ul s-a ținut, dar cine a avut voie să intre dacă presa cu badge-uri nu a avut acces?
Cum a fost masterclass-ul lui Bong Joon-ho
În schimb, au fost locuri libere la masterclass-ul lui Bong Joon-ho, autorul oscarizatului „Parasite”, care s-a dovedit pontos.
Regizorul ne-a povestit că atunci când l-a cunoscut pe Martin Scorsese, după ce văzuse „The Irishman” la el, în Coreea de Sud, i-a spus ce bucuros a fost că a văzut filmul în sală, iar Scorsese a replicat amar că medicul său de familie îl vede câte 15 minute zilnic, pe Netflix.
Pe de altă parte, și „The Irishman”, și „Okja” (cu care Bong Joon-ho a venit la Cannes în 2017) au fost finanțate de Netflix după ce toate celelalte companii de producție le-au spus pas.
Venit special din Coreea de Sud pe Coasta de Azur, Bong Joon-ho ne-a mai zis că „Parasite” va deveni serial după un scenariu pe care Adam McKay („Vice”) îl scrie acum și că acțiunea se va petrece în America. Coreeanul e în dezvoltare cu un lungmetraj de animație a cărui idee i-a venit de la o carte științifică despre mare, descoperită de soția sa într-o librărie. Premiera ar fi prin 2025-2026.
La fel ca alți cunoscuți cineaști pe care i-am ascultat până acum vorbind la Cannes, Bong Joon-ho e și el cinefil. A văzut Hitchcock și Henri-Georges Clouzot de la o vârstă fragedă.
„Sunetul muzicii” l-a marcat pentru că a intrat în cinema pe lumină și a ieșit când afară era întuneric (nu pentru că s-ar da în vânt după musical-uri), dar la facultate (unde a studiat totuși sociologie) a început să vadă filme în mod serios plăcându-i mai ales Fellini, Truffaut și Kubrick, în ciuda anxietății mamei, care îl sfătuia să evite cinematografele ca să nu ia microbi (!).
„Aheds Knee” – un travaliu de doliu și furie
Algoritmul după care funcționează platforma de bilete provoacă însă și evenimente plăcute, cum a fost faptul că am găsit locuri la spectacolele de gală ale filmului lui Nadav Lapid și documentarului „Val”, în prezența nu doar a realizatorilor Ting Poo și Leo Scott, dar și a copiilor lui Val Kilmer, Mercedes și Jack.
„Aheds Knee” / „Haberech” e o radiografie mai mult decât acidă la adresa Israelului și e, la fel precum celelalte filme ale lui Lapid, parțial autobiografic. Un regizor israelian apreciat mai ales în străinătate e invitat să-și prezinte un film într-o localitate izolată din Israel, unde adjuncta bibliotecilor din țară subordonate Ministerului Culturii îl pune să completeze un formular unde să bifeze subiectele pe care le va aborda în discuția cu publicul. Nu are voie să vorbească decât pe anumite teme.
Pentru că mama sa tocmai a murit și doliul e proaspăt, regizorul reacționează violent, denunțând cenzura autorităților și libertatea de expresie tot mai restrânsă din Israel. El amenință s-o distrugă pe funcționara care părea o persoană bună, și ea nemulțumită de aceste reguli.
Nadav Lapid jonglează cu ramele și împrumută titlul filmului său de la titlul filmului pe care eroul îl pregătește și care e despre o tânără palestiniană încarcerată pentru că a pălmuit un soldat israelian și despre care un politician spune că ar trebui să i se zdrobească genunchiul.
Scris în două săptămâni și filmat în 18 zile cu un buget limitat, după ce a primit Ursul de Aur la Berlin cu „Synonyms” (în 2019) și după ce și-a pierdut mama care i-a fost monteur, „Aheds Knee” e mai frontal decât „Synonyms”, dar, mai mult decât o operă intelectuală, e un urlet de durere și furie, evacuat din plămâni repede, cu toate riscurile. Lapid nici nu a aplicat pentru fonduri de la statul israelian decât după ce a terminat turnajul, cât să închidă finanțarea.
Teaser „Aheds Knee”:
„Val” – adevărul din spatele vieții lui Val Kilmer
„Val”, prezentat de Amazon în selecția oficială în afara competiției, e un documentar emoțional despre Val Kilmer, pe care cancerul de gât remis azi l-a lăsat viu, dar i-a retezat cariera.
Acum actorul de 61 de ani vorbește printr-un aparat și face turnee prin țară unde dă autografe (întâlnirile cu fanii sunt extrem de triste), iar la Cannes nu a venit și e de înțeles de ce.
Cum a fost printre primii care au avut cameră video, Kilmer a început să se filmeze încă din anii 80 strângând mult material de pe platouri, de acasă etc. pe care Ting Poo și Leo Scott, care sunt monteuri și debutanți în regie, l-au selectat și asamblat integrând și scene în care Kilmer are aceeași vervă ca atunci când era sănătos, dar și unde e extrem de sincer.
„Val” e portretul unui talent înnăscut. Val dorea să facă teatru (a fost printre cei mai tineri cursanți admiși la The Juilliard School din New York ) și care, când a descoperit cinema-ul, le-a trimis casete cu demo-uri lui Kubrick (pentru „Full Metal Jacket”), Scorsese („The Goodfellas”) și Oliver Stone („The Doors”), fiind acceptat pentru cel din urmă. Secvențe din aceste demo-uri apar în filmul narat de Kilmer prin intermediul vocii fiului său, Jack, pentru că vocea lui aproape a dispărut.
Trailer „Val”:
Într-un interviu despre rolul Jim Morrison din „The Doors”, Kilmer pomenea un vers al lui Yeats despre felul în care, privind un copac, putem vedea adevărul acelui copac, adevărul lucrurilor. Documentarul asta ne îndeamnă: să încercăm să găsim adevărul despre Val Kilmer, dar și despre ceea ce face ca viața unui om să conteze, dincolo de evenimente bune sau triste. Adevărul discret din spatele vizibilului.
„Annette”- un inspirat film de deschidere
„Annette”, producția Amazon care a deschis festivalul în competiție și primul film de limbă engleză al francezului Leos Carax, e un musical interesant despre celebritate, abuz și relația masculin-feminin din societatea de azi spusă prin love story-ul dintre o delicată cântăreață de operă (Marion Cotillard) și un tenebros stand-up comedian (Adam Driver, în siajul lui Kylo Ren din „Războiul stelelor”).
Filmul co-scris de Carax împreună cu Ron și Russell Mael de la Sparks (care au compus și muzica) nu e deloc realist, în caz că se aștepta cineva, ci exploatează mai bine convențiile genului mai bine decât o făcea, de pildă, „La La Land“, justificând per se idei aparent bizare, cum ar fi folosirea unei marionete cu urechi de Gremlin în locul unui bebeluș real pentru Annette, copilul cuplului.
Cronicile din „Variety” și „Screen” au fost călduțe, cea din „The Guardian” foarte laudativă. Părerea tuturor a fost, însă, că filmul începe bine, cu toți interpreții (inclusiv Carax) salutând spectatorii pe muzică și indicând clar ramele poveștii. „Annette”a fost un film potrivit pentru deschidere, mai ales că i-a adus pe Cotillard și Driver la Cannes într-un an când lumea deplânge lipsa vedetelor pe covorul roșu.
Trailer „Annette”:
Familia Velvet Underground și alte animale în două documentare profesioniste
Apreciatul regizor american Todd Haynes (“Velvet Goldmine“) și-a prezentat în 8 iulie primul documentar de lungmetraj numit simplu “The Velvet Underground“. Un film hipnotic și profund imersiv despre trupa de avangardă a lui Lou Reed și John Cale, care a marcat istoria muzicii prin doar trei albume scoase între 1964 și începutul anilor 70. Filmul face cinste muzicii inclasabile a trupei.
Între două coperte muzicale explozive- “Venus in Furs” și “All Tomorrows Parties”, Haynes (în opinia văduvei lui Reed, Laurie Anderson, singurul în stare să facă un documentar despre The Velvet Underground) reconstituie nu doar istoria trupei, ci și mediul avangardei culturale newyorkeze a anilor 60-70.
Haynes a avut intuiția să folosească înregistrări făcute de Andy Warhol (care a fost un susținător, considerat și un fel de producător al trupei) care dau senzația că Lou Reed, deși a murit în 2013, e încă tânăr, ferice cât se poate și respiră sub ochii noștri.
Parcă Andy Warhol l-a filmat pe Lou Reed special pentru filmul lui Haynes, care nu insistă pe subiectele delicate, preferând ca printr-un mozaic de imagini de arhivă și interviuri cu John Cale, Moe Tucker (baterista trupei), John Walters, Jonas Mekas (care a murit în 2019 și căruia filmul îi e dedicat) și alți membri ai anturajului lui Lou Reed să vorbească despre ce înseamnă să fii artist și să-ți asumi asta cu seriozitate.
Nu mai știu cine spune în film că doar fizica poate descrie apogeului trupei The Velvet Underground. Motto-ul filmului fiind un citat din Baudelaire despre muzica ce sparge cerul, “The Velvet Underground“ depășește limitele muzicii interogând condiția extramundană a artei.
Alt documentar ne-a adus în aceeași zi cu picioarele pe pământ și ne-a izbit cu copita în cap. Englezoaica Andrea Arnold, care a luat în 2016 Premiul Juriului la Cannes pentru “American Honey”, a prezentat în noua secțiune Cannes Premières un documentar despre ce înseamnă să fii animal de fermă (ea însăși a trăit la țară până la 18 ani.).
Nimic poetic în viața animalelor la o fermă
Spre deosebire de “Gunda”, documentarul rusului Viktor Kossakovsky despre purcei și găini arătat în 2019 la Berlin, “Cow” nu are nimic poetic. E un film realist și aparatul de filmat se vâră în ochii și în sufletul animalului încercând să înțeleagă ce simte o vacă atunci când puiul îi e luat imediat după naștere ca să ne dea nouă laptele, ce simte un pui când e cauterizat ca să nu-i mai crească coarnele sau ce simte un animal – dacă simte, atunci când i se apropie sfârșitul ca să ne dea nouă carne.
Unii spectatori n-au avut această ultimă curiozitate și au ieșit de la premiera de gală cu mult înainte de final, cam de la scena cu cauterizarea încolo. Adevărul e că filmul își atinge scopul din primele minute. Pentru cei care știau că animalele au o conștiință înainte ca oamenii de știință să semneze în 2012 Declarația de la Cambridge vizionarea acestui film e chinuitoare, cu toată măiestria tehnică pe care Arnold și echipa ei au pus-o la bătaie.