Lansat la Cannes cu o defilare exuberantă de staruri pe covorul roșu (Bill Murray, Benicio del Toro, Tilda Swinton, Timothée Chalamet), dar fără conferință de presă – nici nu s-ar fi găsit o masă suficient de lungă pentru toate starurile!- , „The French Dispatch” era gata încă de anul trecut pentru ediția festivalului care nu s-a mai ținut.

E curios că nu a fost ales ca film de deschidere, privilegiu de care s-a bucurat „Annette” de Leos Carax (acum, că le-am văzut pe amândouă, spun cu inima pe inimă că „Annette” pălește în fața crucișătorului american). „The French Dispatch” avea meniul complet: 1. un spectacol vizual extraordinar de o lejeritate pretențioasă (à la française); 2. cea mai mare garnitură de staruri din festival; 3. a fost filmat în Franța, la Angoulême.

Din păcate, are un mare cusur – nu e producție sau măcar coproducție franceză, și nu e realizat de un francez (chiar dacă Anderson locuiește la Paris).

În acest an, mai mult ca oricând, Cannesul a promovat cât a putut cinematografia locală, înghesuind cât de multe filme franțuzești s-a putut în toate secțiunile. Nu mai puțin de 18 titluri din Competiție sunt producții sau coproducții minoritare franceze și șapte (!) dintre ele sunt semnate de regizori francezi. 2

Iar toate cele 24 de titluri din cursa pentru trofeu au deja distribuție asigurată în Franța, altfel nici n-ar fi fost luate – distribuția în cinematografele din Franța fiind și motivul pentru care filmele Netflix nu au acces la Competiție, deși pot fi proiectate în afara ei.

„The French Dispatch” e o încântare pentru aproape toate simțurile pentru că stilul vizual obișnuit al lui Wes Anderson devine acum sinestezic, neputând să nu incorporeze una dintre cele mai mari plăceri și valori naționale franceze – gastronomia (prin personajul unui celebru chef numit Nescafier, o combinație de Auguste Escoffier (un celebru chef, n.red.) și Nescafé, care e un vrăjitor al oalelor).

Acțiunea e plasată anii 60, în fictiva localitate franceză Ennui-sur-Blasé, dar nimic nu e plictisitor ori blazat în acest film atât de frumos și de bibilit încât îți vine să dai stop pe fiecare cadru să-l admiri.

Micile istorii mai mult sau mai puțin frivole cuprinse între copertele filmului sub forma unor articole vizuale ale revistei fictive “The French Dispatch” recompun un univers care există în fiecare cinefil ori iubitor al Franței, chiar dacă acesta nu e la curent cu istoria publicației “The New Yorker“ și cu perioada ei de glorie.

Case care seamănă cu cea a lui Jacques Tati din „Mon Oncle”, nuanțe albăstrite ori vătuite peste cadre urbane care seamănă cu cartolinele vechi, alături de cadre alb-negru trimițând la filme și mai vechi și de obișnuite tonuri pastelate pe care le știm din „The Grand Budapest Hotel”, nostalgia Franței anilor 20 când scriitorii americani veneau la Paris să trăiască boem și să-și găsească inspirația, un punct de vedere lejer și ironic asupra revoltelor studențești din 1968, văzute prin relația dintre o jurnalistă politică (Frances McDormand) și un revoluționar mult mai tânăr (Timothée Chalamet), un pictor închis pentru omucidere (Benicio del Toro) care devine celebru prin portretele abstracte făcute muzei sale, o gardiană severă care-i pozează nud (Léa Seydoux) șamd.

Nu are sens să cauți coeziune narativă în filmele lui Wes Anderson, unde sensurile – dacă există, pot fi ascunse în spatele esteticii vizuale supraetajate. „The French Dispatch” explică poate cel mai bine cum trebuie luat cinemaul lui Wes Anderson: trebuie luat cu furculița și trebuie folosite papilele gustative, nu neuronii.

Cu sofisticarea lui vizuală și multitudinea de referințe și asterixuri, „The French Dispatch” e paradoxal un film nostalgic despre viața și cultura de altădată.

Cum bine spunea un critic american, lui Wes Anderson poate că nu i-ar părea rău să dispară înăuntrul universului lui și unii dintre noi s-ar duce bucuros după el.

Dovadă că foarte mulți actori au acceptat să apară în film chiar și în roluri mici: Bill Murray, Benicio del Toro, Frances Mc Dormand, Tilda Swinton, Timothée Chalamet, Léa Seydoux, Adrien Brody, Owen Wilson, Jeffrey Wright, Mathieu Amalric, Liev Schreiber, Elisabeth Moss, Edward Norton, Saoirse Ronan, Willem Dafoe, Christoph Waltz, Rupert Friend, Cécile de France, Bob Balaban (cu Anjelica Houston naratoare).

A Hero – Iranul în era digitală

Asghar Farhadi (Ursul de Aur la Berlin pentru „A Separation”, 2011, și Premiul pentru scenariu și interpretare masculină la Cannes pentru „The Salesman”, 2016) revine cu noul lui film în Iranul natal și din nou excelează în scriitură.

„A Hero” e interesant ca mod de a construi o poveste fără a te lăsa să înțelegi până la sfârșit dacă eroul – un bărbat trimis la închisoare pentru că împrumutase bani pentru o afacere, iar asociatul l-a lăsat baltă și nu i-a putut returna – , deci dacă acest bărbat minte sau nu atunci când construiește împreună cu iubita un plan pentru a-și salva onoarea și a fi eliberat mai repede din închisoare.

Interpretat de un actor cu ochi mari și inocenți, filmul începe cu o permisie de două zile a eroului preocupat să facă rost de bani ca să returneze datoria. Nu are de lucru, deci e greu să găsească și bani, și job în două zile. Femeia pe care o iubește (și cu care nu e căsătorit încă, deci n-ar trebui să fie văzuți împreună) îl însoțește la un magazin unde îi dă niște monezi de aur despre a căror proveniență nu ni se spune nimic.

Varianta cea mai logică pentru spectator e că cei doi vor să pretindă că bărbatul a găsit o geantă cu aur pe care n-a vrut să-l păstreze. Anunțurile cu geanta găsită pe care le lasă în oraș au numărul de telefon al închisorii, astfel încât conducerea pușcăriei să afle și să fie impresionată de comportamentul lui altruist.

Dar un eveniment neprevăzut dă planul peste cap: o femeie sună și pretinde că ea este cea care a pierdut geanta, drept pentru care intră în posesia ei și dispare cu aurul. Prin urmare, noi minciuni trebuie scornite pe loc, pentru a face filmul să avanseze.

Această linie narativă e punctul de plecare pentru o nouă radiografie a societății iraniene unde, de astă dată, reflectorul e pus pe importanța rețelelor sociale și pe relația pe care o construiesc cu mediul tradițional, conservator al Iranului.

Când onoarea unui om poate fi distrusă sau reparată printr-un singur click, mai importantă decât realitate e ce scenariu folosești ca să-ți atingi obiectivul – și atunci unde mai au loc noțiuni ca cinstea și loialitatea?

Personajul central nu e un escroc, e doar pe jumătate vinovat pentru că asociatul lui l-a lăsat baltă. Planul pe care îl pune la cale e aparent benign – o mică poveste care să-i readucă libertatea astfel încât să se poată angaja și să-și plătească datoria. Iubita lui își riscă reputația și relația cu familia ca să mintă pentru el în fața autorităților, pentru că îi e loială necondiționat, numai că angrenajul social nu le permite celor doi să își ducă planul până la capăt.

Anul trecut, Taraneh Alidoosti, care a jucat în „The Salesman” și care e o actriță foarte populară în Iran, a fost condamnată la închisoare cu suspendare pentru că a pus pe Twitter un filmuleț în care un membru al poliției morale din Iran insulta o femeie pe stradă pentru că nu purta hijab.

Tot actrița a spus pe Instagram, unde are aproape 6 milioane de followers, „nu suntem cetățeni, ci captivi, milioane de captivi”, lucru pentru care a fost acuzată de propagandă împotriva statului și eliberată pe cauțiune.

„A Hero” nu are impactul lui „A Separation” (cel mai bun film al lui Farhadi de până acum) și nici arderea tăcută a lui „The Salesman”, dar e important pentru mesajul pe care îl transmite și pentru faptul că readuce Iranul sub lumina reflectoarelor. După un timp, ceea ce pare o poveste de mai mică respirație, uneori aproape plicticoasă, capătă consistență și devine interesantă cel puțin ca mod de a susține dramaturgic o flacără sensibilă.
Clip „A Hero”:

fotografia principală: Bill Murray, Tilda Swinton și Wes Anderson. Sursa: EPA

Urmărește-ne pe Google News