Era o epocă în care iubirea dintre două femei nu doar că nu era acceptată, ci se plătea cu arderea pe rug. Era motivul pentru care Benedetta a fost judecată. Era o lume în care a reușit să scape cu viață, trăind până la matusalemica vârstă, pentru acele vremuri, de 70 de ani.

Procesul a stat la baza documentării

Existența acestei călugărițe ajunse stareță a fost descoperită în anii 80 de istoricul american Judith C. Brown. Istoricul a scris pe baza notițelor de la procesul intentat ei, păstrat cu scrisul strâmb al scribului șocat de mărturisirea explicită a păcatelor lesbiene. Cartea lui Brown s-a numit „Immodest Acts: The Life of a Lesbian Nun in Renaissance” (1986).

Paul Verhoeven, care și-a făcut un renume din a zdruncina bunele moravuri prin filme ca „Durkish Delights” (1973) sau „Basic Instinct” (1992), dar care în 2007 a scos o carte despre Iisus („Jesus of Nazareth”), plănuind și un film care nu s-a mai făcut, a vibrat pe mai multe straturi la cartea lui Brown, sesizând imediat potențialul ei de scandal. (și lui Ken Russell i-ar fi plăcut)

Povestea trata despre puterea politică a Bisericii Catolice din acea vreme, care aplica metodele Inchiziției de tortură și ardere pe rug, vorbea despre religie și despre cei care Îl văd și vorbesc cu Dumnezeu (sau pretind că o fac) și, nu în ultimul rând, era cu sex, ba, mai mult, era despre pasiunea dintre două călugărițe.

Benedetta aproape că a trăit pentru a deveni azi, în perioada post #MeToo, când în America scenele de sex se filmează în prezența unui „coordonator de intimitate”, iar iubirea dintre două femei nu mai e interzisă, un subiect care vinde și care, iată, încă șochează.

Dar la proiecția de presă de la Cannes nu s-a fluierat și nici aplauzele de la final n-au fost prea fierbinți. Să vedem de ce.

Vorbit în franceză (e o coproducție Franța/Olanda), cu o distribuție din care fac parte tinerele actrițe Virginie Efira și Daphné Patakia, alături de actori consacrați ca Charlotte Rampling, Lambert Wilson, Olivier Rabourdin și Clotilde Courau, „Benedetta” e provocator până la un punct și mult mai puțin spectacular și subtil decât era „Elle”, cu care Verhoeven a înnebunit Cannes-ul în 2016. Mai pe românește, afară e vopsit gardul…

Din „Elle” Verhoeven a păstrat însă ceva umor – un condiment care face, printre altele, ca filmul să fie mai atractiv decât era alt celebru „film cu lesbiene” de la Cannes, „La vie dAdèle” (2013), de Abdelatif Kechiche, dar ce poți descoperi dincolo de glumițele cu statueta Fecioarei Maria transformată în vibrator (oare așa o fi fost?) și de viziunile campestre în care Iisus apare cu turma de oi și o cheamă pe Benedetta să-i fie mireasă?

Trailer:

Chiar dacă nu are prea multă subtilitate, lui Verhoeven îi reușește viziunea asupra unei epoci căreia îi integrează un sentiment de sacralitate pe care îl simți autentic (deși se declară agnostic/ateu). Punând față în față sentimentul sacrului cu pasiunea dintre două călugărițe a căror atracție e magnetică ies, într-adevăr scântei și bună parte din film acest conflict propulsează povestea. Doar că la un moment dat el nu mai e suficient. Post coitum și așa mai departe.

Un olandez cu stil defensiv

Olandezul joacă la mijlocul terenului, deși pretinde că scapă pe poartă, dar și asta poate fi înșelător. Eroina e interpretată de o actriță blondă, bronzată și apetisantă care poate fi în egală măsură o femeie subjugată de dorință, dar și o sfântă prin care vorbește Cel de Sus (foarte bine distribuită Virginie Efira). 

Verhoeven îl lasă pe spectator să decidă dacă Benedetta era o martiră autentică sau o simulantă.

Dar regizorul sugerează limpede că iubirea vine de la etajele superioare și în orice formă – iar asta, da, ar putea șoca, mai ales dacă ne gândim la scandalurile sexuale ale ultimelor decenii din Biserica Catolică.

Cât despre scenele de sex, ele sunt ceea ce toată lumea se așteaptă – dovadă că înainte de premieră se vorbea despre „filmul cu călugărițe lesbiene” și nu despre „filmul cu o călugăriță care îl iubea pe Dumnezeu în altă femeie”. Presa are obiceiul să pună astfel de etichete. „4 luni 3 săptămâni și 2 zile” a rămas ca „the Romanian abortion film”, iar „După dealuri” a devenit „the Romanian lesbian nun exorcism movie”, dar dincolo de reducționism nu e ceva sexist aici? Nu riscă Verhoeven să fie acuzat că obiectivează femeia?

Vizual de clasă

În orice caz, „Benedetta” e un spectacol vizual foarte reușit, care speculează contrastul dintre hainele sobre, apretate ale călugărițelor și culoarea de fruct a corpurilor goale. În această rigoare, Charlotte Rampling – o legendă vie a filmelor provocatoare, se insinuează ca o suveică, legând prin jocul ei superelegant revolta de normă și dând adâncime fiecărei scene. Dacă ar fi apărut în fiecare cadru, poate că filmul nu ar fi ejaculat precoce.

Senzația de după proiecție a fost că în câteva zile nu se vor mai revela alte straturi, așa cum se întâmplă cu filmele foarte bune. Dar venind de la un cineast care pe 18 iulie împlinește 83 de ani (când alții ca el și-au pregătit de ani buni hainele de înmormântare), „Benedetta” e proba emoționantă a filmului unui spirit încă tânăr.

Unde mai pui că Verhoeven a prezis pandemia de coronavirus? Scena în care lovește ciuma la Pescia și stareța Benedetta închide cetatea „pentru ca ciuma să rămână în afara zidurilor” a fost filmată în 2018, adică în altă eră.

Foto: Captură „Benedetta” – Official Trailer

 
 

Urmărește-ne pe Google News