ComenteazăLibertatea: “Las Fierbinți”, “Pe bune!?”, teatru, spectacole de stand-up comedy, familie… Cum le împaci pe toate?
Costi Diță: Încerc să mă organizez cumva să fiu peste tot, să fie bine, dar încă nu mă descurc. E greu să fii și acasă, și la filmare… Până la urmă, trebuie să alegi, nu poți să le faci pe toate. Când se întâmplă stand-up-ul? Fix în timpul pieselor de teatru! Hai, să zic că reușesc să sacrific o lună, o lună și jumătate, să ridic o piesă de teatru, dar apoi sunt probleme cu programarea propriu-zisă. Știu doar că vreau și teatru, adică mai vreau să fac și asta, pentru că îmi e drag teatrul.
Costi Diță susține spectacole de stand-up comedy cu colegii din serial: Adrian Văncică (Celentano), Mihai Rait (Dorel) și Mihai Bobonete (bobiță cârciumarul)
Până să faci din nou teatru, faci stand-up, iar asta, în același timp cu serialul…
Da, și dacă e problematic fără filmări, d-apăi cu filmările pentru serial! Am făcut spectacole în vreo 18 orașe într-o lună, cam așa, și nu mai înțelegeam nimic. La un moment dat, nu mai știam unde suntem…
Din toată trupa de stand-up – tu, Bobonete, Văncică și Mihai Rait -, ale cui glume ai spune că sunt cele mai bune?
Mie mi se pare că eu sunt cel mai bun și râd foarte tare la glumele mele. Glumesc. Dintotdeauna mi-a plăcut foarte mult Bobo. Are și cea mai mare experiență, e un “greu” în zonă și reacționez eu mai bine la el. Nu știu să explic de ce… Când îți place un soi de livrare, cum spune glumele, energia pe care o emană, ești acolo, în filmul ăla. Îmi place și Văncică, dar Văncică are alt stil, e mai calculat, mai liniștit, are idei. Îmi plac ideile, subiectele abordate de Văncică, dar așa, pe sufletul meu, este Bobo, pentru că e “mitralieră”, vine cu glume una după alta și povestește tot felul de întâmplări de viață. O amintește mereu și pe soția lui.
Costi Diță are ani buni de experiență în teatru, dar tot are trac când urcă pe scenă!
Ai emoții când urci pe scenă?
Am emoții maxime. Așa a fost și așa cred că o să fie până la final. Dacă vorbim de spectacole mari, cum e cel de la Sala Palatului, vai! E un soi de cantonament, stai un pic înainte, te gândești, nu vrei să fii deranjat. Și la teatru e la fel. Nu știu dacă ai auzit de treaba asta cu actorii, care au un soi de program în ziua spectacolului: se plimbă, merg pe jos vreo 3 km, se gândesc la ce au de făcut… Un soi de ritual înainte de spectacol. Cred că dacă nu aș avea emoții, nu ar fi bine. Pentru că tu intri pe scenă și de la impulsul ăla, de la toată chimia aia din creier, pentru că e clar că se produce ceva acolo, apare un soi de energie, iar fără, intri sec și există șansa să nu transmiți nimic pe scenă. Mi s-a întâmplat și am ieșit dezamăgit de pe scenă.
Familia te susține în toată nebunia asta?
Da, familia e cu mine. Am zis întotdeauna că am avut parte de înțelegere și cred că e important să întâlnești oameni care sunt din același domeniu, cum e soția mea. Pentru cineva care se ocupă cu altceva cred că ar fi de neînțeles că am filmări, apoi turneu și lipsesc mereu de acasă. E greu, pentru că, uneori, poți să ai o săptămână din asta plină și tu în weekend pui spectacole. Nu zic că nu au fost discuții și nu mi-a zis să mai tai din ele… E just. Acum calculez inclusiv timpul petrecut cu copiii, pentru că aș vrea să stau cât mai mult cu ei, să facem lucruri împreună.
Printre picături găsești timp să pleci în vacanță cu familia?
Până acum nu mi-a ieșit. Acum sunt într-un soi de reorganizare. Până acum, când vorbeam de o vacanță, trebuia să planific cu șase luni înainte, dar mereu mai apărea câte un proiect, o chestie de care spuneam că este importantă și întotdeauna sacrificam vacanța.
Mai nou, am zis că tai un pic din proiecte, că mă ajută și pe mine, fiindcă am obosit. Acum doi ani, când scria lumea că am murit, am avut o afecțiune care implica epuizarea. Am înțeles cât de importantă e sănătatea și am început să am o mai mare grijă, pentru că mai vreau să stau aici, pe Pământ, mult timp de acum înainte.