Care ar fi cele trei dorințe pe care le-ați cere unui djinn (creatură mitologică supranaturală, n.red.) care vă iese în cale pe neașteptate? Gândiți-vă bine, nu se știe niciodată. Personajul interpretat de Tilda Swinton nu știa, de aceea djinnul, ca să o convingă să dorească ceva, îi spune trei povești. Filmul lui George Miller, deși împănat cu o imagistică explozivă, e în fond o lungă conversație menită să provoace intenția.

Pe internet (de pildă, aici) există tutoriale despre ce să faci ca să ți se împlinească dorințele peste noapte (!) Nu e nevoie de djinni, ideea e că universul răspunde, dar primul pas e să știi clar și precis ce vrei. În alt loc scrie că e necesar ca, odată dorința pusă, să nu stai să te gândești la ea toată ziua, ci să o lași să înmugurească în planul astral pentru ca apoi să se manifeste în viața ta.

„Blow the candles and make a wish. Want something. Want something!!”, îl zoresc prietenii pe Robert, eroul celebrului musical „Company” (1970), de Stephen Sondheim. La 35 de ani, Robert e singur într-un cerc de prieteni căsătoriți și pe cât îi e de teamă de relații, pe atât de mult tânjește după intimitate. Cântecul din care e luat citatul, „Being Alive”, a fost folosit și în filmul „Marriage Story” (2019), unde e interpretat de personajul lui Adam Driver la capătul durerosului divorț despre care tratează filmul lui Noah Baumbach.

În ziua de azi ne dorim iubire, dar nu suntem dispuși să renunțăm la rutină

Ce legătură are asta cu djinnul și cu filmul lui George Miller? Păi are, pentru că premisa acestui fantasy scris de Miller împreună cu fiica lui, Augusta Gore, prelucrând o povestire din 1994, „The Djinn in the Nightingales Eye”, de A.S. Byatt, e că în ziua de azi ne dorim iubire, dar nu suntem dispuși să renunțăm la rutină. Nici măcar n-avem curaj să recunoaștem că vrem să fim iubiți. Cine își mai dorește o mare poveste de dragoste chiar dacă e scurtă ori lipsită de ocazia de a se scurge într-un mariaj confortabil?

Eroina filmului lui Miller, Alitheia, e de profesie naratolog, deci povestește poveștile altora. Încă de la începutul filmului, ca să fim introduși mai repede în materie, aflăm că vede elfi prin aeroporturi și tot felul de personaje fantasmagorice pe care ceilalți oameni, firește, nu le văd. 

Că nu e imaginație, ci convenția în care se desfășoară filmul o demonstrează întâlnirea cu djinnul (Idris Elba) care iese accidental dintr-o sticluță cumpărată din bazarul din Istanbul.

Acuma, orice femeie și-ar dori un djinn care să semene cu Idris Elba, chiar dacă acesta ar avea urechile țuguiate și s-ar umfla până-n tavan la nervi. Nu și Alitheia, care după un mariaj eșuat, se bucură de independența manifestată prin cariera profesională și trădată de fuste lungi pe care nici aerul de extraterestră al lui Swinton nu le face să pară foarte stylish.

Afișul filmului „Three Thousand Years of Longing”. Foto Hepta

Alitheia trăiește prin poveștile pe care le studiază, dar altfel e reticentă să întâmpine magia atunci când îi intră în casă și o zorește să-și pună trei dorințe. Ce interes are djinnul în asta? E simplu: nu s-ar mai întoarce prea curând în sticla aia nenorocită și, la un moment dat, ar ajunge acasă la el. Dar în mod esențial (și diferit de teoriile care spun că e un personaj demonic), scopul djinnului e să ajute.

Mare parte din film constă în poveștile pe care djinnul le spune în camera de hotel cu vedere la Bosfor, în timp ce și el, și Alitheia sunt în halate de duș, ca orice cuplu rodat. Prima poveste e despre Regina din Saba, pe care djinnul a slujit-o și care, după ce acesta i-a făcut lipeala cu regele Solomon, îl aruncă la coș.

A doua și a treia poveste se desfășoară la intervale diferite de timp în Istanbul și au printre eroine și o feministă avant la lettre pe care mentalitatea vremii n-o lasă să iasă din postura de obiect sexual pentru un soț bătrân.

Având origine arabă pre-islamică, djinnul e considerat o ființă supranaturală care se poate comporta și ca un om normal, inclusiv să aibă relații sexuale cu oamenii (relații din care se zice că ies copii cu talente deosebite). Dragostea pare să fie, de altfel, cel mai frecvent prilej de interacțiune dintre oameni și djinni, chiar dacă despre djinni se spune că sunt invizibili.

O întâlnire ratată

Văzut din acest unghi, filmul și-ar fi putut întregi aerul de basm contemporan despre marea boală a vremii – singurătatea. Dar se pierde în detalii și, dezechilibrat de cele trei povești exotice cărora le dă prea multă atenție, ratează adevărata întâlnire dintre intelectuala care iese de sub duș cu ochelarii la gât și djinnul atât de disponibil.

Capitolul desfășurat la Londra unde, în chip deosebit de practic, Alitheia își vede de carieră știind că acasă o așteaptă bărbatul visurilor îmbrăcat într-un pulover pe gât, e mult prea scurt ca să te facă să percepi povestea de dragoste la presupusa ei dimensiune. În plus, încărcata activitate electro-magnetică din oraș – piedică de care intelectuala nu avea cunoștință, nu e exploatată suficient pentru a deveni un motiv convingător pentru imposibilitatea relației lor.

Unul dintre cele mai groaznice lucruri pe care i le poți spune unui djinn e: „Îmi doresc să nu te fi cunoscut niciodată”. Practic, e o dorință care îl trimite la loc în sticlă. Nu întâmplător, e și unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care i le poți spune cuiva pe care îl iubești.

Parcă Ray Bradbury are o povestire despre un cuplu de amanți care plănuiesc să ia o pastilă ca să uite că s-au iubit și să se întoarcă la viețile lor. Dar pastila funcționează doar pentru femeie, bărbatul rămâne cu toate amintirile în dispozitiv.

Subiectul acestei iubiri neobișnuite era atât de ofertant, încât ar fi putut înflori în orice direcție, chiar și într-una ironică despre oamenii de azi – nu doar femei independente-, care își țes celule convenabile ignorând nevoile sufletului, dar se pare că Miller și-a prins urechile (nețuguiate) în dificultatea de a ancora în real o poveste fantastică în care investise atâta imaginație. 

Ce-i drept, filmul e un răsfăț vizual, cu John Seale (care a filmat „Cold Mountain”, de Anthony Minghella, în România) evidențiind cromatica exotică și îndeplinind ca un djinn, împreună cu cei de la efecte speciale, orice dorință a lui Miller. Practic, ai sentimentul că orice se poate întâmpla oricând și că va fi credibil vizual.

Firește, fiecare spectator ia dintr-un film exact cât are nevoie. Restul e temă pentru acasă.

Eroina din „Le rayon vert” (1986), unul dintre cele mai frumoase filme ale lui Éric Rohmer, e și ea un personaj desperecheat, care așa cum se întâmplă la Rohmer, se lasă dus de valul cotidianului în loc să provoace soarta. După o vară în care a încercat să uite o legătură eșuată, ea se agață de ideea razei verzi de soare care, potrivit lui Jules Verne, apare uneori când soarele apune în mare. E imaginea iubirii ideale, imposibil de aflat în cercurile de prieteni care încearcă să te cupleze cu unul și cu altul, și unde se discută chestii atât de mundane. Chestia e că la sfârșitul filmului, pe neașteptate (ca în viață) are parte de amândouă. 

„Le rayon vert” te lăsa cu presimțirea unei anume intuiții care face ca lipsa de control să dea voie miraculosului să se manifeste.

În ciuda titlului și a recuzitei spectaculoase, „3000 de ani de dorință” dă senzația că miraculosul se manifestă pe dedesubt, când nu suntem atenți, sau că e la fel de invizibil ca un djinn. În cel mai bun caz, că e prezent nu în zona superioară a tortului, ci în profunzimea blatului, unde artificiile vizuale sunt estompate. 

 
 

Urmărește-ne pe Google News