ComenteazăCea mai scurtă cronică despre „The Power of the Dog”/„În ghearele câinilor” (pe Netflix din 1 decembrie 2021) ar fi o parafrază la poanta celor de la „Times New Roman” despre locuitorii din Caracal supărați că li s-a făcut mai întâi a doua doză de vaccin, dar ar suna și mai paradoxal: Filmul lui Jane Campion trebuie văzut mai întâi a doua oară. (Firește, în niciun caz nu trebuie să fi citit în prealabil romanul lui Thomas Savage din 1967, care a apărut recent în română la Editura Corint.).
O cronică mai elaborată ar continua motivând că, odată ce știi încotro merge povestea, toate detaliile (replici, obiecte, gesturi) devin importante și, mai mult de atât, ele funcționează ca mici buzdugane prevestind ce urmează să se întâmple. Altfel, e posibil să nu le observi. Satisfacția e mult mai mare când revezi filmul.
„The Power of Dog” e mai mult thriller decât western, mai mult Patricia Highsmith ori Hitchcock decât John Ford, de aceea e păcat să fie citit doar ca western, deși muzica lui Jonny Greenwood (Radiohead) numai a western nu sună.
Dacă vedeți filmul cu subtitrări în engleză, detaliile pentru cei cu deficiențe de auz uneasy music (muzică neliniștitoare) ori pensive music (muzică meditativă) se adaugă la atmosfera lugubră, de așteptare ca ceva rău să se întâmple.
Filmul a avut premiera mondială la Veneția, în acest an, unde a luat Premiul de regie, și a avut începând din noiembrie o distribuție limitată în săli (nu și la noi). Pe Netflix intră cu rating +16.
Trailer:
Benedict Cumberbatch, un pic nespălat
Cu grija de a nu dezvălui prea mult, iată totuși cam care-i treaba. Suntem în 1925, în statul american Montana (s-a filmat însă în Noua Zeelandă), unde frații Burbank, Phil (Benedict Cumberbatch) și George (Jesse Plemons) conduc ranch-ul înstăritei lor familii.
Phil și George ilustrează două modele diferite de masculinitate. Dacă George e bine-crescut și se îmbracă ca un domn, Phil e mitocan, misogin și neîngrijit (ca să se păstreze în rol, cică nici Benedict Cumberbatch nu s-ar fi spălat în timpul filmărilor.).
Când George se însoară cu o văduvă finuță care ținea un mic hotel-restaurant (Kirsten Dunst), furia lui Phil se revarsă și asupra fratelui, și asupra femeii oripilate de la prima întâlnire când Phil făcuse mișto de băiatul ei, Peter (Kodi Smit-McPhee).
Peter e al patrulea personaj principal și, într-un fel, cel mai important. E un adolescent efeminat, marcat de sinuciderea tatălui și foarte atașat de mamă.
El e cel care spune din off la începutul filmului: „După ce a murit tata, mi-am dorit doar ca mama să fie fericită. Ce fel de bărbat aș fi fost dacă n-aș fi vrut să fie fericită?”
Narațiunea e riguroasă și uscată, dar discuția pe care o deschide despre masculinitate, mai ales cea toxică, este evidentă. Jane Campion, care e și autoarea scenariului, face un film feminist prin ricoșeu, concentrând povestea pe Phil, nu pe Rose, care nici nu e un personaj atât de bine dezvoltat, cu toate că evenimentele sunt declanșate de apariția ei.
Niciun personaj, de fapt, nu e ce pare a fi. Peter e efeminat, dar are fibră, secretul lui Phil e îngropat adânc sub machism, George pare rezonabil și plicticos, dar odată însurat, e mai mult plecat, iar Rose spune inițial că nu suportă băutorii, dar ajunge alcoolică, deși faptul că Peter nu e surprins sugerează că probabil obișnuia să bea de mai de mult.
Niciunul dintre personaje nu vine cu fișa caracteriologică plină, iar spectatorul e invitat să o completeze după ce a văzut filmul. Jane Campion ne dă oricum destule teme pentru acasă.
Asta face și mai interesantă a doua zonă de interes a cineastei neo-zeelandeze: relațiile de putere care se modifică cu atât mai discret cu cât detaliile despre trecutul personajelor sunt mai puține. Filmul se susține pe evenimente din trecut, când și tatăl lui Peter, și cel mai bun prieten al lui Phil (Bronco Henry, pe care acesta îl venerează) erau vii, dar nu primim decât informații la a doua mână.
Ideea de mentorat, de ștafetă e răsucită încât să trimită și la inițiere, și la o posibilă traumă, în ambele cazuri strecurându-se elementul erotic, prezent în mai toate filmele lui Campion. Aceasta face aluzie la „The Piano” (1993), pentru care a luat trofeul ex-aequo la Cannes, dar miza e aici alta.
Deși unele imagini erotice sunt mult prea evidente, interpretarea lor duce uneori la mai multe explicații posibile, cum e atunci când degetul lui Phil forțează interiorul florii de hârtie confecționate de Peter.
Referințele la ce înseamnă să fii bărbat și la cum se reflectă masculinitatea în ochii femeilor sunt și ele numeroase. „Do not let your mom make a sissy of you”, îi spune Phil lui Peter, pe care a început să-l educe pentru a face un bărbat din el. (În engleza americană sissy înseamnă și timid, și efeminat ori homosexual.). „He is just a man”, îi spune Rose despre Phil, adică „știm cum sunt bărbații, nu-i nicio surpriză”.
Un film care plânge după marele ecran
Conștientă că de la un punct încolo filmul va fi bântuit de fantoma lui „Brokeback Mountain”, Campion periază atât de mult povestea încât deznodământul te poate băga în ceață, dacă ai ales pe parcurs explicația la îndemână.
La fel, ea introduce tot cu ghilimele stereotipuri din westernuri ca să arate că trăim într-un sistem bine uns de convenții și prejudecăți: cowboy-ii care înaintează în linie, mergând crăcănat, sau whisky-ul care inevitabil dă pe dinafară din păhărelele de pe tejgheaua saloon-ului.
Disponibilitatea filmului pentru mai multe vizionări e singurul avantaj al difuzării în streaming a acestei producții Netflix ale cărei peisaje spectaculoase plâng după marele ecran.
E un contrapunct continuu între interioarele întunecate și exterioarele largi, cu multe panorame ale munților. Copertele filmului sunt două travlinguri prin casa în întunericul căreia geamurile seamănă cu niște ecrane, sugerând interioritatea dificilă a eroilor și etapele scufundării în propriul lor subconștient.
Aceste coperte i-au fost sugerate probabil lui Campion de faptul că a cunoscut-o pe Kim Gillingham, care lucrează ca dream coach (antrenor de vise) în Los Angeles, combinând psihanaliza jungiană cu metoda legendarei școli de actorie Actors Studio. Așa cum a explicat Gillingham pentru The Guardian, antrenamentul constă într-un dialog care încurajează fiecare participant să-și sondeze visele, permițând subconștientului să iasă la lumină.
Același antrenament l-a făcut și Benedict Cumberbatch, care nu mi se pare atât de extraordinar pe cât susține aproape la unison presa anglo-saxonă. Cumberbatch reușește să joace perfect din ochi, e adevărat, dar felul în care își strâmbă gura îl face de multe ori să arate că joacă (cum face Matthew McConaughey, de pildă), nu că e personajul (cum învață metoda Actors Studio.).
Nici filmul nu mi se pare chiar atât de memorabil cum spun cronicile străine, dar, ca o concluzie, merită văzut pentru ferestrele pe care regia profesionistă le deschide spre psihicul uman și spre modul cum acesta poate fi sondat prin instrumentele narațiunii cinematografice, câștigul fiind reciproc.
Foto: Profimedia