Cu cine se bate filmul „Colectiv” la Oscarul pentru lungmetraj documentar și ce șanse cred că are la trofeu

Faptul că până acum favorit era „Time”, de Garrett Bradley – care nici n-a fost nominalizat la BAFTA -, face lupta și mai palpitantă, deși eu cred că apele se vor limpezi până la urmă în favoarea filmului românesc. Chiar dacă nu e socotit favorit. O să explic și de ce, dar mai întâi, câteva vorbe despre filmele care concurează alături de „Colectiv”.

Documentarele de lungmetraj nominalizate în acest an la Oscar fac fiecare apologia unor categorii sociale defavorizate ori ignorate: jurnaliști, persoane de culoare sau cu dizabilități, vârstnici, dar includ și animalele pe listă (!). Procedeele și stilurile folosite sunt, însă, diferite.

„My Octopus Teacher”: Furtună într-un pahar cu apă

În primul rând aș vrea să spun că nominalizarea la Oscar a lui „My Octopus Teacher”, de Pippa Ehrlich și James Reed – ba nu, chiar reținerea lui pe lista scurtă – a fost pentru mine o surpriză, mai ales într-un an în care s-au înscris mai multe documentare ca niciodată. Prietenia dintre un scufundător (Craig Foster) și o caracatiță e filmată curat, dar atât. Regia și comentariul sunt turtite ca un pește plat de acvariu, iar filmul încearcă să te manipuleze pe față, speculând, de pildă, dificultatea de a privi un animal rănit după ce te-ai obișnuit cu el.

Recomandări

Un profesor universitar din Sibiu e acuzat de mai multe forme de abuz asupra studenților. Reacția Universității

Așezat la o masă, Foster înlănțuie comentarii post factum la ce a filmat în 2010 și la scene de legătură filmate acum, dar ce spune sunt truisme despre lecția de viață pe care i-a dat-o caracatița pe care, de fapt, aproape a lăsat-o să moară când a fost atacată de rechin (preferând să filmeze). Nu zic că prietenia lor n-a fost reală, dar degeaba mi-l arăți pe Foster lăcrimând, când schemele dramaturgice sunt străvezii ca apa unde înoată (vezi Doamne, relația cu caracatița ar fi îmbunătățit relația cu fiul său și i-a schimbat viața).

Încercarea de a da formă și sens materialului filmat de Craig fără intenție cinematografică pe parcursul unui an e mai vizibilă decât liniile de forță inerente poveștii. De multe ori, ai sentimentul că lucrurile redundante pe care Craig le spune sunt maioneza care trebuie să lege imaginile filmate de el, astfel încât să iasă un lungmetraj cu o poveste. Realizatorii oricum nu dau senzația să-și fi propus mai mult decât un frumos film de nișă, în niciun caz unul de Oscar.

Marea șansă a filmului a fost achiziționarea de către Netflix și faptul că a fost văzut de milioane de oameni – numai actrița americană Amy Schumer l-a recomandat celor 10,2 milioane de followers pe care îi are pe Instagram, dar asta nu face din „My Octopus Teacher” un film remarcabil decât poate pentru Animal Planet (și pentru Amy Schumer).

Recomandări

Anul 2024, cel mai cald din istoria măsurătorilor meteorologice. Ziua în care 24 de stații meteo din România au arătat peste 40 °C

„Crip Camp”: Perfectă adaptare a stilului la subiect

Mult mai profesionist, dar nespectaculos e „Crip Camp: A Disability Revolution”, care și el e disponibil pe Netflix. Regizat, scris și coprodus de Nicole Newnham și James LeBrecht, avându-i pe Barack și Michelle Obama producători executivi prin compania lor Higher Ground Productions, filmul reface istoria luptei persoanelor cu dizabilități din Statele Unite pentru obținerea drepturilor civile egale cu restul cetățenilor. 

E primul documentar pe care LeBrecht, născut cu spina bifida (defect congenital la nivelul coloanei vertebrale – n.r.) și care trăiește în scaun cu rotile, îl face pe acest subiect. Împreună cu colaboratoarea sa Nicole Newnham, el a găsit și exploatat miezul acestor mișcări sociale în tabăra Jened din New York, unde, în 1971, mai mulți tineri cu dizabilități s-au cunoscut și au pus semințele unei revoluții ale cărei roade le vor culege de-abia în 1990, când a fost votată The Americans with Disabilities Act (ADA).

Și „Crip Cramp” folosește procedeul talking heads (de interviuri prim-plan – n.r.), pentru a ni-i arăta pe eroi în zilele noastre, dar e foarte bine documentat și are imagini pentru absolut orice lucru la care fac referire personajele, mă refer la imagini de arhivă filmate în 1971 în tabăra Jened și ulterior la acțiunile de protest ale organizației Disabled in Action (DIA), fondată de Judy Heuman, inclusiv de la protestul DIA de la New York din 1972, când protestatarii au blocat cu cărucioarele Madison Avenue, sau din 1977, când după demonstrațiile din San Francisco și Washington a fost în sfârșit adoptat articolul 504 din Rehabilitation Act, primul act legislativ pentru persoanele cu dizabilități. 

Recomandări

Strategia iubitei lui Sorin Oprescu pentru recuperarea vilei din Primăverii cumpărate pe numele ei. Statul a confiscat proprietatea

Imaginile de arhivă, multe filmate de amatori, se integrează perfect în dispozitiv și dau naturalețe unui film care e militant, dar nu încrâncenat ori compătimitor și care are de multe ori și umor – iar combinația prinde, dovadă Premiul Publicului primit la Sundance, unde filmul a avut premiera mondială în 2020.

De pildă, doi tineri cu paralizie cerebrală care s-au cunoscut în 1971 în tabăra Jened s-au căsătorit ulterior. Când au vrut să se ia, mama lui i-a spus: „De ce vrei să te însori cu o handicapată? De ce nu îți cauți o bolnavă de poliomielită?”. Acesta e genul de umor pe care cineva cu corpul sănătos poate nu-l înțelege dincolo de zona de umor negru, dar aflăm din film că și printre persoanele cu dizabilități există (sau existau) grade de discriminare. Cineva care avusese poliomielită în copilărie și a rămas în scaun cu rotile (cum e cazul lui Judy Heuman) era considerat de mai bună condiție decât cineva cu paralizie cerebrală.

„În tabără fiecare avea ceva în neregulă cu corpul lui”, spune azi unul dintre participanți, și asta e foarte important – odată că dizabilitatea e ceva legat de corp, nu de intelect ori de spirit, și de aici ideea că acceptarea unei persoane cu dizabilități nu are legătură cu persoana în cauză, ci doar cu prejudecățile sau dificultățile de înțelegere ale celuilalt.

„Crip Cramp” e filmul unui război lung – nu mai știu cine spunea că e bine să fie văzut de cei născuți după 1990, care își imaginează că dintotdeauna au existat toalete și căi de acces pentru persoane cu dizabilități. Aceste drepturi nu au fost obținute decât prin presiune continuă – unul dintre tinerii din tabără chiar spunea în 1971: „Dacă ești handicapat și mai ești și pasiv de felul tău, ești terminat”.

Drepturi care azi par firești nu i-au părut firești lui Nixon, care a respins în 1972 legea antidiscriminare în instituțiile federale pe motiv că nu sunt bani, sau lui Jimmy Carter, care în 1977, când legea fusese votată în 1973, dar nu se aplica, iar protestatarii au pichetat biserica unde era, a fugit pe ușa din dos, sau chiar presei care cu puține excepții a vorbit de la început despre protestele persoanelor cu dizabilități. Și în 1980 erau 40 de milioane de persoane cu dizabilități în SUA.

„The Mole Agent”: Aparenta comedie face singurătatea și mai dezolantă

„The Mole Agent” (El agente topo, în original), regizat de Maite Alberdi și lansat și el la Sundance, e un film chilian care e în mod înșelător promovat drept comedie, motivul fiind foarte simplu: cine s-ar uita la un documentar nevorbit în engleză despre bătrâni triști și singuri într-un azil? Ambalajul acesta forțat hazliu, de parodie la un film cu spioni, în care un bătrânel simpatic e trimis cu ochelari cu dispozitiv video să filmeze într-un azil eventuale abuzuri ale personalului, e făcut dintr-un celofan care se topește repede.

Te și întrebi cum a avut voie să intre echipa de filmare în azil, din moment ce bătrânelul se internează sub acoperire. De fapt, au spus conducerii că vor să facă un film despre bătrâni, descoperim pe parcurs, în film. De aici, poate că prezența echipei de filmare a stopat eventualele abuzuri și a modificat felul în care personalul se purta cu pensionarii.

În orice caz, după ce se topește, celofanul scoate la lumină o dezolare completă și nu e ideea că sunt lucruri pe care toți ajungem să le trăim (degradarea fizică și intelectuală sunt inevitabile), dar e o singurătate imensă pe care nimic nu pare să o combată, dimpotrivă, serbările ca la grădiniță în care sunt aleși regele și regina azilului, iar angajații mimează antrenul par mai degrabă ofensatoare.

Regizoarea s-a lăsat dusă de val (nici nu avea cum altfel). Ideea de a face un film serios, investigativ despre un spion sub acoperire s-a evaporat când spionul și-a fracturat șoldul și s-a dat anunț la ziar ca să fie înlocuit. Cel ales acum dorea să se implice (îi murise soția de câteva luni și nu voia să rămână în depresie), dar nu se descurca și cu tehnica și nici n-avea stofă de spion.

Nedescoperind niciun caz de abuz din partea personalului (poate că erau și nu le-a văzut), el s-a apropiat de ceilalți atât de mult, încât, la un moment dat, îl pune la punct pe detectivul care-l angajase și care îi reproșa că nu-i trimite rapoarte bune, spunându-i că singura problemă a acestor oameni e că se simt foarte singuri.

Pe porțiuni întregi, filmul nu face decât să arate cât de tristă e viața în aceste anticamere ale morții, chiar și când un nou-venit cum e domnul Sergio, galant și bine-crescut, place tuturor și chiar stârnește o pasiune în inima unei octogenare care nu avusese iubit niciodată și care locuia de 20 de ani în cămin, într-o cameră plină de flori de plastic și de statuete cu Fecioara Maria.

În cele mai greu de privit scene din film, o femeie cu demență senilă strigă trecătorii din spatele gratiilor, cerându-le să-i descuie poarta ca să plece. Copiii n-au mai venit de un an să o vadă, iar când vorbește cu fiica la telefon crede că e mama ei și o întreabă: „Mami, de ce nu vii să mă iei?”. Iar eroul filmului, care era o persoană autonomă și cu trei copii în lumea liberă, a fost atât de marcat după primele zile, încât a vrut să plece acasă. Îi era teamă că va fi abandonat acolo.

Până la urmă, filmul se salvează prin prietenia pe care spionul o leagă cu cei din azil și nu prin comicul de situație, făcându-ne să credem că în cele trei luni cât a stat acolo le-a făcut viața mai frumoasă celorlalți și că asta e important când viața lor e atât de imprevizibilă (trei dintre ei au murit până a fost filmul gata, inclusiv doamna fără iubit). Dar acest final plin de căldură vine după ce dezolarea în fața bătrâneții încerca fără succes să fie adaptată ramei colorate de spy movie.

„Time”: În căutarea stilului pierdut

În fine, „Time”, de Garrett Bradley, până deunăzi favoritul principal la Oscar, vorbește despre o femeie de culoare al cărei bărbat a fost condamnat la 60 de ani de închisoare pentru jaf armat. Au comis jaful împreună (când ea era gravidă cu gemeni), nu au rănit pe nimeni și nici nu au găsit bani în acea bancă, dar femeia a stat trei ani jumate din 12, soțul 21 de ani din 60, după care a fost iertat și eliberat (filmul reține și acest moment.)

Premiat pentru regie la Sundance 2020, „Time” pleacă de la premisa că soțul fusese condamnat pe nedrept la 60 de ani de închisoare pe motive rasiale. Comentariile de pe Amazon Prime , venite inclusiv din partea unor persoane care spun că sunt de culoare, contrazic miza filmului. „Te dai victimă după un jaf armat? Pe bune?”. „Mulți am fost în situații disperate, dar nu am jefuit bănci și nu ne-am lăsat familiile, ca pe urmă să dăm vina pe sistem”. „În permanență, familia se poartă ca și cum tatăl ar fi fost trimis în mod greșit la închisoare, dar nu a fost așa”, e replica unei persoane care spune că este afro-americană. Totuși, omul nu omorâse pe nimeni ca să ia 60 de ani.

Filmul vorbește prea puțin despre lupta soției de a-și elibera soțul – deși o filmează ca pe o one woman show în prelegeri, făcând din cauza soțului o problemă de discriminare rasială („sistemul de detenție e ca o sclavie, iar eu mă văd ca o aboliționistă”) – și e mai mult un film de montaj despre iubirea care ține o familie la un loc. În această cheie, el funcționează mai  bine, deși comentariul sonor cu un pian interminabil menit să dea o notă intelectuală, poetică imaginilor alb-negru devine prin repetiție pur și simplu enervant.

E ciudat că filmul lasă detalii importante la o parte, reușind în schimb ca, încorporând fragmente din jurnalele video înregistrate de soție de-a lungul anilor, să arate cum această greșeală a schimbat viața familiei, a maturizat-o și rafinat-o pe soția adolescentă și i-a motivat pe trei din cei șase copii ai cuplului să lupte pentru propria reușită  socială („succesul e cea mai bună răzbunare”, e unul din motto-urile mamei).

Din moment ce ai sentimentul că nu ți se spune decât ce dă bine, e greu să manifești simpatie față de personaje, iar asta afectează credibilitatea proiectului. Oricum, cele mai atașante personaje nu sunt părinții – nici măcar soția bătăioasă și spectaculară, ci fiii lor (dintre care, nu se știe de ce, nu vedem de aproape decât trei).

La un moment dat, doi dintre copii dau din off niște definiții ale timpului care concentrează foarte bine propria lor dramă de odrasle care decontează greșelile părinților. „Timpul e influențat de acțiunile noastre”, spune unul, iar celălalt: „Timpul e ceea ce facem noi din el”.

În fine, cu virtuozitate și cu un monteur destoinic, Garrett Bradley a croșetat un macramé (dantelă din fire groase, n.red.) care nu e oglinda vieții adevărate, ci o acoperă pe ici, pe colo – ceea ce e insuficient din partea unui documentar pretins asumat, iar această confuzie „poetică” sfârșește prin a-l confuza și pe spectator.

Filmul poate fi văzut gratuit pe Amazon Prime.

Ghici cine vine la cină?

Cotațiile unora dintre aceste filme pe Amazon Prime sunt interesante pentru că le arată popularitatea în rândul oamenilor obișnuiți. Time are 67% cinci stele, 6% patru stele și 15% o stea. The Mole Agent are 57% cinci stele, 15% patru stele și 17% o stea.

„Colectiv” stă cel mai bine din cele trei, cu 72% cinci stele, 16% 4 stele și doar 2% o stea. Celelalte două filme nu pot fi văzute și pe Amazon Prime Time.

Nu spun asta pentru că e film românesc (mai exact, coproducție româno-luxemburgheză și HBO Europe), dar „Colectiv” e cel mai autentic, mai consistent, mai rotund și mai impresionant film de pe listă, cel cu amplitudinea cea mai mare și cu bătaia cea mai lungă. Și e singurul care te lasă mut.

Dacă câștigătorul se va decide emoțional, așa cum se speculează (acesta ar fi atuul lui „My Octopus Teacher”), atunci ar fi absurd ca votanții Academiei Americane de Film să se arate mai impresionați de viața și moartea unei caracatițe decât de uciderea unor oameni de către caracatița unui sistem de sănătate. Să premiezi un stereotip film despre natură în defavoarea unui incisiv documentar observațional despre oameni care expun corupția lumii contemporane ar fi mai mult decât escapism pandemic.

Dar nu e o regulă ca documentarul care câștigă la BAFTA (premiile Academiei Britanice de Film) să ia și Oscarul. Chiar dacă în 2019 Free Solo a luat și BAFTA, și Oscarul, în 2020 For Sama a luat BAFTA, iar American Factory Oscarul, iar în 2018 I Am Not Your Negro a luat BAFTA, iar Icarus Oscarul. 

Chiar dacă în momentul de față previziunile pun „Colectiv” pe locul trei, după „My Octopus Teacher” și „Time”, lucrurile se pot schimba la vot. E adevărat că în foarte mare măsură e o chestiune de vizibilitate – ceea ce e nedrept pentru un film, dar filmul lui Nanau a fost destul de vizibil. S-a scris mult despre el, iar cei care l-au văzut l-au recomandat mai departe.

Pe baza celor spuse mai sus și a unui gând pe care nu-l pot explica, eu cred că Oscarul pentru lungmetraj documentar va veni în România.

Despre concurența de la secțiunea Film internațional, în zilele următoare.

Urmărește-ne pe Google News