Cum arată filmul anului. Lumea unor oameni care au pierdut tot ca să reînvețe să trăiască simplu

Pandemia ne-a reamintit că „suntem străini și călători pe acest pământ”, că nu ne putem agăța de nimic din ce ne era familiar sau părea bătut în cuie, dar și că putem fi acasă oriunde. Odată ce pământul ne fuge de sub picioare, poate descoperim… starea noastră naturală. 

Nu doar cine a trăit la un moment dat cu casa în spinare va vibra la Nomadland, filmul lui Chloé Zhao care ar merita să câștige Oscarul pentru cel mai bun film în Gala din 25 aprilie 2021. 

„I am not homeless, I am just houseless”, spune aproape intraductibil Fern, eroina interpretată de Frances McDormand. Lui Fern i-a murit bărbatul cu care locuia într-un orășel minier din Vestul american, orășel care s-a și închis (recesiunea a dat atâtea vieți peste cap, pandemia n-a venit încă), iar ea, care lucra ca profesor suplinitor, alege, în loc să se pensioneze mai repede, să facă ce a visat toată viața, așa că urcă niște lucruri într-o rulotă și pleacă de nebună prin țară.

Ruta regăsirii

Curând, femeia descoperă și alți nebuni și o întreagă cultură care presupune trasee și puncte de popas cunoscute, locuri unde poți munci sezonier, oameni cu care te reîntâlnești și te împrietenești și un sentiment de libertate care vine odată cu senzația că ești în albia lumii. Nu trebuie să ai 20 de ani ca să descoperi libertatea, dar acești oameni trecuți de 60 de ani, fiecare ajuns aici pentru că a pierdut pe cineva sau ceva, parcurge un traseu care pleacă de la doliu și ajunge la un soi de vindecare și acceptare a vieții. 

„Nu contează cât de educați ori bogați suntem. Cu toții suntem la un divorț, un faliment sau o boală distanță de posibilitatea de a locui într-o mașină”, comenta cineva sub trailerul oficial al filmului de pe YouTube. Pandemia nu a făcut decât să accentueze sentimentul că nu avem nicio garanție că lucrurile pe care ne bazăm vor rămâne la fel cât timp vom trăi, iar acest adevăr face din Nomadland un film cu atât mai actual. 

Trailer Nomadland:

Cum spune și Chloé Zhao într-un interviu, acest gen de viață nomadă „nu are de-a face cu deadline-uri sau cu întorsături dramatice de situație. Ține mai mult de caracterul pasager al vieții, de senzația că ești parte din țesătura și din curgerea naturii, că toate lucrurile sunt în locul unde trebuie să fie”.

Visul unei mari actrițe

Filmul, produs, printre alții, de Frances McDormand, pleacă de la cartea Nomadland: Surviving America in the Twenty-First Century, publicată de Jessica Bruder în 2017. 

Din această carte nonfiction lipsea personajul Fern, dar nu și persoane reale care au apărut pe urmă în film ca Swankie, Linda May și Bob Wells. Frances McDormand și David Strathairn sunt singurii actori profesioniști de pe generic. 

„Ce îmi place cel mai mult la viața asta e că nici un rămas bun nu e definitiv. Mă întâlnesc cu sute de oameni și când ne despărțim nu ne spunem adio, ci ne mai vedem (în original, «Ill see you down the road»). Când zic asta, în inima mea știu sigur că o să ne mai vedem”, spune în film Bob Wells, care și în viața reală e un lider al comunității nomade.

Scena în care el stă de vorbă cu Fern e unul dintre miezurile filmului nu doar pentru că e impresionantă, ci și pentru că arată cât de bună e maniera de lucru a lui Zhao, care preia poveștile unor oameni obișnuiți, le rescrie și le transformă împreună cu ei în cinema de calitate. Nu repetă mult cu acești neprofesioniști, de altfel de multe ori ai senzația că Frances McDormand reacționează ca un om, nu ca un actor la poveștile de viață pe care le aude parcă pentru prima oară.

Niciunul dintre noi nu e o insulă

Bob Wells a ajuns nomad pentru că și-a pierdut și soția, și fiul. Nu și-a făcut încă doliul și probabil că va rămâne toată viața cu rana, dar viața nomadă l-a făcut să înțeleagă că, așa cum nu ne aparținem unii altora, rămânem cumva împreună. 

Viața în mișcare strânge capetele lumii, o face mai mică și mai locuibilă, iar aceste ritmuri pe care personajele le descoperă le apropie de ceea ce presupune viața naturală. „Natura preia mereu culorile spiritului”, scria Emerson. 

Cu ajutorul directorului de imagine Joshua James Richards (cu care Zhao a colaborat și până acum) și a muzicii nostalgice a lui Ludovico Einaudi, Zhao (re)construiește o lume de o frumusețe simplă și autentică. Lumea unor oameni care au pierdut tot ca să reînvețe să trăiască. 

Punctul de echilibru

Multă lume citește Nomadland ca pe un film pesimist despre bătrânețe, pierdere și doliu, deși acestea sunt ritmuri naturale ale vieții. 

Și în celelalte două lungmetraje ale sale, Songs My Brothers Taught Me (2015) și The Rider (2017), realizate aproape în întregime cu actori neprofesioniști (nativi Lakota Sioux care trăiesc în rezervație) și folosind poveștile lor reale, Zhao (chinezoaică stabilită în SUA) rescrie genul western prin cheia identității. 

Dar dincolo de problematica socială și economică surprinsă cu acuitate și eleganță e mereu vorba de ceva mai adânc și care ține de rostul nostru pe lume, de capacitatea de a ne găsi punctul de echilibru, joncțiunea dintre destinul nostru și destinul lumii. Poate și de aceea Zhao a fost comparată cu Terrence Malick.

Lansat anul trecut la Festivalul de la Veneția, unde a primit Leul de Aur, distins la Toronto cu Premiul Publicului (la Toronto nu există jurii, publicul decide) și, recent, cu Premiul Asociației Producătorilor Americani de Film, Nomadland se îndreaptă încet și sigur spre vârful piramidei. 

Noi, nomazii

Dacă n-ar fi fost pandemia, acest film independent ajutat de prezența lui Frances McDormand și de faptul că e distribuit de Searchlight Pictures n-ar fi avut acum prima șansă la Oscarurile pentru film, regie și interpretare feminină. 

Nomadland vorbește despre niște oameni care își pun întrebări pe care toți ajungem să ni le punem: cine sunt?, ce caut în viața mea? ș.a.m.d. La fel ca în celelalte două filme ale lui Zhao, totul stă în a sesiza momentul când destinul nostru devine vizibil și putem intra în el ca într-o suveică – asta ne va permite să ne insinuăm, cum spune Zhao, în curgerea firească a naturii. 

Comparați cu pionierii Vestului, nomazii de azi descoperă nu civilizația, dimpotrivă, întoarcerea la un mod de viață pe care civilizația l-a stricat. 

Cu toții suntem nomazi, măcar atâta lucru am învățat de anul trecut și până acum. Și nu e ceva rău. 

Fotografii: Hepta

Urmărește-ne pe Google News