ComenteazăÎn „Imaculat”, triplu premiat la recent încheiatul Festival de la Veneția, scenarista debutantă în regie Monica Stan revine asupra unui moment definitoriu în plan personal pe care-l explorează cinematografic, sperând că va fi perceput și ca experiență inițiatică universală.
Miza acestui film despre scurta perioadă petrecută de o adolescentă dependentă de heroină într-un centru de dezintoxicare nu e de a vorbi despre o realitate socială (deși personajele se exprimă realist), ci de a studia retrospectiv (pericolul a trecut, eroina e acum în siguranță) complexitatea elementelor care au dus la această maturizare în mediul închis și aparent protejat din centru.
„Imaculat” a fost prezentat la Veneția în secțiunea paralelă Giornate degli Autori și a fost distins cu:
- Leone del Futuro pentru cel mai bun film de debut (acordat unui film din orice secțiune, premiu câștigat în anii trecuți și de Andrei Zviaghințev ori Gela Babluani)
- Premiul secțiunii în care a concurat (GdA Directors Award), care a fost decis de un juriu format din 27 de tineri cinefili europeni girați de regizoarele bulgare Mina Mileva și Vesela Kazakova
- Un premiu neoficial pentru scenariu, „Autrici under 40”, oferit de „Venezia a Napoli. Il cinema esteso”.
Aceste premii arată că filmul prinde și la spectatorii profesioniști, și la cinefili – de aici speranța producătorului Marcian Lazăr (Axel Film) că va apărea și un distribuitor român pentru filmul a cărui dată de lansare acasă e încă incertă.
„Imaculat” nu e o campanie antidrog, ci un laborator al amintirii
Dar „Imaculat” nu e un film facil – poate de aceea/pentru că Monica Stan l-a chemat să regizeze împreună cu ea pe George Chiper-Lillemark, director de imagine („Touch Me Not”) cu o viziune estetică foarte stilizată, antirealistă chiar. Colaborarea dintre scenarista cu pregătire în psihologie, devenită regizorul unui film despre propria experiență la dezintoxicare, și un eteric director de imagine cu o singură experiență în regie (a semnat împreună cu Mihai Mincan documentarul „Omul care voia să fie liber”) orientează filmul spre un fel de laborator al amintirii, unde personajele se nasc sub ochii noștri din substanțele ce fumegă în eprubete.
Între subiectivismul obiectivizat de studiul psihologiei și distanța față de evenimente, pe de o parte, și privirea detașată a directorului de imagine care nici el nu e familiarizat cu regia unui film de ficțiune, pe de alta, are loc o negociere care pare să nu ia sfârșit odată cu filmul.
Nu dă mură în gură
„Imaculat” dă senzația că se oferă și se refuză înțelegerii complete, la fel cum eroina lui, Daria (interpretată de revelația Ana Dumitrașcu, studentă la UNATC), e, în același timp, victimă și dirijor al evenimentelor și al propriului destin. Această senzație poate veni și din faptul că filmul în sine a fost pentru autoare un proces de separare care probabil nu s-a definitivat odată cu montajul.
Motivația juriului prezidat de Mina Mileva și Vesela Kazakova se referea și la faptul că „Imaculat” e o „oglindă a societății, o societate unde femeile sunt prinse în plasa claustrofobică a opresiunii”. E vorba și despre asta în film, dar nu doar despre asta. La 18 ani și provenind dintr-o familie ok, Daria a ajuns să se drogheze pentru a fi acceptată de băiatul de care se îndrăgostise și care e acum la închisoare.
Personajul băiatului nu apare, îl auzim doar în conversațiile telefonice. Filmul începe cu intrarea Dariei în centru și cu discuția cu medicul (Cristina Buburuz), care vorbește, la fel ca mama (Ozana Oancea) din off.
Un mod clar de a spune că aparținătorii și personalul medical nu contează, filmul concentrându-se doar pe Daria și, prin ricoșeu, pe ceilalți pacienți.
Titlul filmului nu se referă doar la inocența Dariei, care intră speriată în această lume necunoscută, dar albă și curată a centrului, unde totul pare proaspăt vopsit (puțin altfel față de cum sunt spitalele românești), unde pacienții, nu mulți la număr, sunt îmbrăcați în impecabile pijamale bej (fără clasicele dungulițe), unde nu simți că trage curentul de la baie, că mâncarea ar fi proastă ori personalul, neatent.
De ce? Pentru că în amintirea autoarei lucrurile s-au decantat și decorul nu mai e important? Pentru că episodul e interpretat acum în cheia lui cea mai esențială (sic!), de experiență inițiatică? Pentru că așa a fost? Într-un interviu dat la Veneția pentru „Cineuropa”, Monica Stan spunea că l-a abordat pe Chiper-Lillemark pentru că viziunea lui estetică e „transcendentală, în afara realității”, un semn că a gândit scenariul ca pe o punere sub lupă a unei experiențe prin ea însăși profund transformatoare.
Dificultatea de a vorbi despre abuz nu anulează abuzul
Iar în această experiență timpul e anulat și pentru că ea e decupată din amintire, dar și pentru că așa simte, probabil, un dependent de droguri la dezintoxicare. Dispariția timpului e redată de montajul care alătură momente disparate în loc să recompună cursiv evenimentele și care trece, de pildă, de la Daria cu ochii mari de frică (Ana Dumitrașcu seamănă puțin cu Mia Farrow), care aproape nu se poate apăra când liderul pacienților, Spartacu (Vasile Pavel, la fel de bun ca în „Soldații. Poveste din Ferentari”), vrea s-o sărute în schimbul telefonului, la Daria cea integrată, care se ține de mână cu Spartacu în timp ce povestește relaxat grupului cum a ajuns să-și tragă în venă.
E o distanță neclară între postura vizibilă de victimă a Dariei și faptul că realizează că dorința de a se păstra pentru iubitul închis pe patru ani, care o face simpatică și apărată în cercul preponderent masculin de pacienți, poate fi arma ei într-o lume ale cărei reguli nu le cunoaște și unde se simte expusă.
Asta probabil și pentru că, prin natura lui, abuzul are componente foarte subtile, dar și pentru că e foarte greu să vorbești despre el.
Această lume imaculată și de neatins, în care nu vedem suferință fizică și unde cea psihică e vătuită („Trainspotting” e din altă paradigmă), seamănă – și așa pare să și fie înfățișată -, cu lumea actorilor care au nevoie de contact fizic, au nevoie să fie conținuți, dar spre deosebire de ea (cred) e o lume construită pe relații de putere pe care filmul doar le schițează pentru că altfel, poate, ar da în realism și nu-și dorește asta.
Grija de a nu judeca
Ce e important în această alăturare de momente de grup care avansează numai când își face apariția intrusul Costea (Cezar Grumăzescu), trimis de iubit să-i convingă fata să se externeze pentru a-i duce pachete cu droguri la închisoare, e că furtuna stârnită de gelozia protectoare a lui Spartacu o determină pe Daria să-și ia în sfârșit viața în mâini și să decidă dacă i se va da sau nu lui Costea (pe care îl place).
Dar nici acest moment nu e tratat ca un a-ha! dramaturgic și nici nu mai contează cui i se dă, de fapt, eroina (și această scenă e subiectivă) din moment ce ea își trăiește cu atâta asumare decizia, poate prima luată singură. Această victorie care deschide drumul maturizării e savurată și mai mult prin filtrul retrospecției, pentru că, în timp, a arătat cât de importantă a fost.
Curajul Monicăi Stan de a vorbi despre o poveste atât de intimă e permanent echilibrat de curiozitatea de a înțelege cu ochii psihologului și cineastului acel scurt moment de haos care a aranjat de fapt lucrurile, dar și de grija de a nu-i judeca pe ceilalți. Deși abuzul asupra Dariei e o realitate (nu există violență fizică în film, dar scena în care Spartacu o îndoapă cu ciocolată e foarte dură), regia se străduiește să fie și ea albă și imaculată – adică neutră. Nu știi cu ce bagaj vin ceilalți.
Ana Dumitrașcu duce filmul din ochi
Cu atât mai grea a fost sarcina Anei Dumitrașcu, a cărei privire compensează acolo unde scenariul ori regia se abțin să spună. Cu un talent înnăscut pentru cinema, ea se abandonează în fața aparatului de filmat al lui Chiper-Lillemark și fiecare mică reacție a ei (joacă mai mult fără replici) are sens și e autentică.
Expresivitatea interpretei e și ancora spectatorului în această lume care rămâne, când se termină filmul, aproape la fel de neatinsă ca la început, închisă într-un spațiu și un timp dincolo de capacitatea de percepție a celorlalți, mai ales că ține de un moment de creștere atât de personal.
Dar faptul că un juriu de tineri cinefili a premiat filmul poate spune și altceva: că spectatorii mai apropiați de vârsta Dariei se pot identifica mai ușor cu ea și pot înțelege mai bine importanța momentului când renunțarea la substanțe devine echivalentă cu renunțarea la a mai căuta acceptarea celorlalți – care și ea e un drog.
Pe ceilalți, filmul îi poate deruta. O dată că ideea de abuz în general sperie, apoi pentru că felul în care filmul vorbește despre abuz și dependență sugerează, în același timp, curaj și precauție.
„Imaculat” e un laborator de înțelegere al momentelor cruciale din viață și nu se termină când se aprinde lumina în sală. Nici nu mai contează dacă ți-a plăcut sau nu, din moment ce te intrigă și începi să pipăi aisbergul. Ce mi-a plăcut mie e tocmai ce nu mi-a plăcut: faptul că lasă lucrurile neclare, aproape ca un palindrom.
„Imaculat” îi are în distribuție pe: Ana Dumitrașcu, Vasile Pavel, Cezar Grumăzescu, Rareș Andrici, Ilona Brezoianu, Bogdan Farcaș, Ionuț Niculae, Florin Hrițcu, Tiberiu Dobrică, Ninel Petrache, Dan Ursu, Ozana Oancea, Diana Dumbravă și Cristina Buburuz.