Comentează„Pentru mine tu ești Ceaușescu”, lungmetrajul de debut al lui Sebastian Mihăilescu, e dezinvolt, fascinant și uneori agasant, cum ar trebui să fie un prim film. Cineaștii își doresc să bubuie la debut, dar cei de pe margine cred că nu trebuie să dai totul din prima.
Stângăciile sau excesele sunt trecute cu vederea dacă ai privirea proaspătă, iar Mihăilescu are prospețime, zero stângăcie, câteva mici excese și o libertate creativă de cineast sadea.
„Pentru mine tu ești Ceaușescu” a luat Premiul pentru cel mai bun film din Europa Centrală și de Est și Premiul pentru imagine la prestigiosul Festival Internațional de Film Documentar de la Jihlava (Cehia) 2021, Premiul pentru cel mai bun debut (New Talent Award) la DocLisboa 2021 și Premiul pentru cel mai bun documentar la Festivalul Internațional de Film Transilvania 2022. Rulează în cinematografele românești începând din 29 iulie 2022.
Motto-ul, un citat din filosoful și psihologul american William James – „Principiul cel mai profund al naturii umane e nevoia de a fi apreciat” -, pare mai mult ironic după ce ai terminat de văzut filmul.
Barbu Bălășoiu, o imagine care te domină
Ironic (sau autoironic) dacă îl raportezi la regizorul aflat la debut, ori Mihăilescu face un film așa cum simte, fără teamă de ridicol. Dar e și serios pentru că interpreții filmului – adolescenți între 15 și 21 de ani din zone sociale diferite și de diferite etnii – au aceeași nevoie de a fi apreciați cum are și regizorul debutant și aceeași nesiguranță ascunsă în spatele bravadei.
Deși actorii nu au trăit în comunism, iar Mihăilescu a prins doar 6 ani din el, toți lucrează sub ochii noștri la un film despre Ceaușescu tânăr.
Fascinat de un personaj demonic pe care nu-l poate extrage din spatele mitului pentru a-l înțelege pe deplin, Mihăilescu găsește pretextul unui documentar-reconstituire plecând de la documente de arhivă, pentru care organizează o audiție cu tineri actori neprofesioniști (unii „simpli liceeni”, cum spune unul dintre ei.). Dar acest pretext devine pretext pentru altceva, și chestia e că nu îți dai seama dacă așa a gândit Mihăilescu filmul ori pur și simplu s-a lăsat dus de intuiție, ceea ce face filmul și mai fascinant.
Deci adevăratul film, cel pe care îl vedem, ia naștere peste filmul cu Ceaușescu. El construiește prin montajul viu al Ligiei Popescu și imaginea superbă, pe multe paliere de gri, coordonată de Barbu Bălășoiu, un portret al tinerilor de azi, care va deveni tot mai clar pe măsură ce trec anii. Peste câteva decenii, acest film se va vedea altfel, iar ramele temporale (redate și prin tonurile de gri) vor căpăta și mai multă adâncime.
Filmul citează din „Reconstituirea” lui Lucian Pintilie încă din prima scenă (repetarea unei palme), dar de multe ori vocea lui Mihăilescu din off sau prezența lui în cadru amintesc de aparițiile electrizante ale lui Mircea Daneliuc din „Proba de microfon” sau de spontaneitatea controlată a lui „Secvențe”, de Alexandru Tatos (care folosea aceeași convenție de film în film). Trei titluri emblematice pentru generația de cineaști a anilor 2000 și pentru cea de azi. Mihăilescu le citează și merge mai departe.
El face un amestec de documentar și ficțiune care pare să se formeze de la un moment dat singur, fără ca regizorul să mai intervină. Firește, și ăsta e un joc.
Mihăilescu se aude la primele scene și se vede la un moment dat când, ținând cu mâna un cort care stă să fie luat de furtună, îi povestește cuiva fără niciun fel de regie cam ce-ar vrea cu filmul. Dar când interpreții încep să repete și să ni se dezvăluie din discuții, ei se transformă sub ochii noștri din actori în personaje și chiar în autorii filmului (una din cele trei camere a fost folosită de ei). Iar regizorul pare că nu se mai amestecă.
În acest punct ar trebui să le dăm și numele: Denis Duma, Dan Hudici, Ionuţ Amador Motoi, Mario Sandrino Rădulescu, Mihai Topalov, Cristiana-Alexandra Gheorghe, Cristina Parancea, Alin Ilie Grigore și Zhang Florin-Zhiyuan.
Filmând și în timpi morți, de repetiții sau de discuții la țigară, când actorii mai uită că sunt filmați, Mihăilescu supervizează din umbră acest joc în care mai intervine o dată chemându-i pe platou (din „filmul lor” în „filmul lui”) și încă o dată la final, într-un fel de concluzie de care spectatorul nu avea nevoie, dar care lui pare să-i fi fost necesară.
Imitându-l pe Robert De Niro
Cu excepția câtorva scene care încarcă filmul, Mihăilescu se mișcă cu mare ușurință în interiorul creației sale. El îi pune pe interpreți să poarte costume anacronice (agenții Siguranței au mantii sau coifuri, tinerii comuniști au sacouri prea mari), reconstituind fotografii de epocă ce emană un aer de mucava decolorată și asamblând împreună cu monteuza Ligia Popescu o construcție în care totul e permis, mai ales ludicul.
La un moment dat, interpreții încep să se simtă actori, iar unul dintre ei, care în viața reală e cantor la biserică, începe să-l imite la cameră pe Robert De Niro din „Taxi Driver”. E o joacă, într-un adevărat film-reconstituire despre Ceaușescu, această scenă n-ar fi avut ce căuta.
Interpretul în cauză, Mihai Topalov, e una dintre cele mai pregnante apariții din film, un personaj în sine.
Titlul filmului vine de la o remarcă spontană pe care Topalov o face despre cel care îl joacă pe Ceaușescu. Deși ludică, replica sugerează intenția filmului de a căuta urmele comunismului în tinerii de azi, dar se referă și la maniera personală în care o face.
Desigur, „Pentru mine tu ești Ceaușescu” e interesant nu doar ca și cinema, ci și ca mod de a sonda cum văd tinerii de azi comunismul și pe Ceaușescu, pe care îl numesc uneori Nicolae și despre care spun, atunci când au o opinie, că a fost pur și simplu un tip care a vrut să aibă putere și care a prins momentul oportun.
„Pretextul Ceaușescu”
Filmul reușește mai bine să vorbească despre tinerii de azi decât să înțeleagă cum s-a transformat Ceaușescu din cel care spărgea geamuri pe Calea Victoriei (cum spune Mihăilescu într-un interviu) în cel mai proeminent personaj din PCR și, ulterior, în dictator.
Prin intermediul pretextului Ceaușescu, protagoniștii se dezvăluie pe ei înșiși. La începutul filmului vedem fragmente de la audiții, în care spun că sunt pasionați de afaceri, că vor să facă bani sau să fie actori, că au lucrat ca gigolo în Germania sau că studiază psihologia. Puțin mai târziu, când încep să se cunoască între ei, par să parcurgă un proces și din felul în care se raportează la propria biografie sau a celorlalți.
Sebastian Mihăilescu a făcut asistență de regie la „Aferim!” și amintește de Radu Jude atunci când intercalează imagini cu documente de arhivă și fotografii, dar aici documentele sunt bifate pe repede înainte, la modul ludic – un fel de a spune că documentele nu sunt suficiente pentru a înțelege istoria și că acest film nu e nici pe departe unul convențional.
După ce a realizat mai multe scurtmetraje și documentarul de mai sus, anul trecut, Mihăilescu a filmat primul lui lungmetraj de ficțiune, „Dublă fericire”, care pune în discuție feminismul și percepția de azi asupra masculinității și feminității. După ce am văzut „Pentru mine tu ești Ceaușescu”, îl așteptăm cu și mai multă nerăbdare.
Trailer: