Cronică de film: „Curierul traficanților”, drama unui familist care transportă cocaină. La 88 de ani, Clint Eastwood e regizor, producător și actor principal

Regizat și produs de Clint Eastwood, „Curierul traficanților” (The Mule) urmărește un horticultor bătrân pe nume Earl Stone, jucat de același Eastwood. Omul încearcă doar să se bucure de arta tihnită a grădinăritului, dar e presat de dificultăți financiare și bântuit de relația eșuată cu propria familie.

Remarcat pentru experiența în șofat și cazierul impecabil, Earl e ademenit de membrii unui cartel de droguri să joace rolul de curier. Disperat, bătrânul acceptă oferta și își îndeplinește misiunea fără vreun incident. Deși își promisese că va colabora o singură dată cu traficanții, Earl e sedus de remunerația obscenă și ajunge să livreze cocaină pe termen lung.

Banii îl ajută întâi să-și acopere datoriile, după care îi investește în bunăstarea familiei de care e înstrăinat. Ajunge să câștige atât de mult, încât la un moment dat nici nu se mai obosește să numere bancnotele.

Situația se complică în momentul în care organizația criminală care l-a angajat impune reguli mai stricte, iar băieții de la Antidrog adulmecă tot mai multe indicii înspre identificarea lui. Liderul „tipilor buni” e Colin Bates (Bradley Cooper), agent ambițios cu un portofoliu impresionant. Cât va mai rezista bătrânul Earl în acest joc de-a șoarecele și pisica?

Umor neașteptat de generos

Clint Eastwood pare că nici măcar nu încearcă să interpreteze un rol – atât de degajat și convingător e. Fizicul sfrijit și privirea timorată creează iluzia că Earl e total depășit de situație, că a început un joc pe care nu e în stare să-l ducă la bun sfârșit, dar spulberă aparențele imediat cum deschide gura. Mintea îi e mai ascuțită ca niciodată, iar statutul de veteran de război îi conferă toată siguranța de care are nevoie.

Umorul e neașteptat de generos. Când începi o Dramă-Crimă, te aștepți să fii mereu încruntat și anxios, nicidecum să râzi cu poftă. Earl e un tip atât de blând și demodat, încât remarcile sale acide surprind de fiecare dată. Oricât de sobre ar fi împrejurările, el găsește mereu energia să destindă atmosfera. Devine îndrăgit până și de cei mai cruzi asasini cu care lucrează.

Contravenientul neprins e șofer cinstit

Din păcate, logica nu e punctul forte al filmului. Traficanții îl acceptă din start pe Earl ca om de bază pentru simplul fapt că, după decenii întregi de condus, nu a fost niciodată amendat pentru vreo abatere de la Codul Rutier. Din ce vedem pe ecran, norocul chior e singurul motiv pentru care Earl nu a fost tras pe dreapta. Niciodată nu poartă centura de siguranță, iar adesea  vorbește la telefon fără să poarte dispozitiv handsfree.

Pare un șofer neglijent, nicidecum așa corect cum ni se cere să-l considerăm. E posibil ca atitudinea benevolă să-l fi scos din încurcături cu oamenii legii, dar deja începem să-i căutăm scuze scenaristului.

Un antierou care nu învață nimic

Mesajul filmului, acela că familia e mai importantă decât slujba, e livrat fără probleme. E chiar rostit mot-a-mot în repetate rânduri, deci și cel mai neatent spectator o să-l recepteze. Totuși, nu are un impact atât de puternic pe cât s-ar fi putut. Execuția denotă superficialitate, morala fiind vârâtă în poveste pe ultima sută de metri, fără să producă vreo schimbare majoră în comportamentul protagonistului.

Până atunci, Earl se dovedește a fi un ipocrit. Îi învață pe alții cum să-i trateze corect pe cei dragi, dar el continuă să se afunde în același stil de viață solitar care l-a umplut de regrete de la bun început. Nici măcar nu are ce face cu toți banii pe care-i câștigă.

Ar putea oricând să tatoneze terenul pentru o reintegrare în familie, să se împace cu sine, să remedieze greșelile din trecut. Nu o face decât când e prea târziu, forțat de circumstanțe.

Chiar și atunci, apropierea pare o excepție de la regulă. În final, Earl nu lasă de înțeles că și-ar fi învățat lecția – o știe pe de rost, dar nu o aplică. Încheierea nesatisfăcătoare ne lasă cu un gust amar, frustrați și copleșiți de milă.

Rimează ca o poezie

Problema ține de scenariu, nu de regie. Eastwood și-a făcut treaba cu brio, reușind ca actor să inspire simpatie nemărginită și, în calitate de regizor, să ne mențină permanent captivați.

Mai mult decât atât, admir felul în care Eastwood dictează ritmul acțiunii: oglindește perfect viața privată a antieroului. Prima jumătate de film se derulează domol, prudent, la fel ca rutina bătrânului curier. Odată cu schimbarea conducerii în cartel, intervin tensiunea și neprevăzutul, care se sincronizează cu momentele dificile din viața personală a lui Earl. După cum ar spune George Lucas, „E ca o poezie – rimează”.

Merită sau nu?

Începând din aprilie, poți urmări „Curierul traficanților” pe DVD sau pe Blu-ray. E o experiență plăcută din primul minut până la genericul de final, deși era loc de mai bine.

Mesajul nobil aproape că ne e vârât pe gât, dar nu suntem convinși să-l și înghițim.

Pe de altă parte, Clint Eastwood oferă o prestație înduioșătoare, memorabilă, iar premisa e suficient de „proaspătă” încât să se remarce din mulțimea monotonă de filme care ne sunt servite zilele astea. Duce cu gândul la un „Breaking Bad” ramolit, iar ăsta e un compliment.

Nota: 7/10

Urmărește-ne pe Google News

•  Bradley Cooper 
•  Clint Eastwood 
•  cronica de film