Comentează„Simt că cedez, că nu mai rezist acestor drumuri, departe de casă. Sunt la Oradea și azi încep un tur de forță, cu drumuri lungi și multă oboseală. Nu mi-au ajuns cele două zile alături de Sofia ca să-mi încarc bateriile pentru următoarele cinci. Simt că am nevoie de mai mult. Stau în camera asta de hotel, singura și încerc să nu-mi plâng de mil. Știu că am ales să fac asta și că întreaga noastră viață este formată din alegeri, știu că munca mea bucura oameni și ca mereu va exista ceva la care va trebui să renunțăm, numai că simt că nu mai pot sta departe de familia mea. Am obosit să fiu printre străini, printre oameni care nu mă cunosc, nu știu cine sunt și care-mi sunt visele, care așteaptă de la mine doar „să-i distrez”. Toți acești oameni merg, după ora în care am cântat și iau pe cineva drag în brațe, fiecare se asează în așternutul lui, la masa lui.
„Am obosit să fiu printre străini”
Am crezut că pot face asta când m-am întors la Hi-Q, dar uneori îmi este mult prea greu. Și tot caut soluții în mine să fiu puternică și să îi fac pe ceilalți mândri de mine, dar adevărul este că vreau acasă. Vreau în patul meu, cu draga mea fetiță, în bratele iubitului meu, vreau călătoriile noastre împreună, cu locuri în care să respirăm fericire și cu oameni de la care să învățăm „viața”. (…) Adevărul, cred, este calea cea mai simplă și nu trebuie să ne așteptăm ca toți să ne înțeleagă, să empatizeze cu noi, să se bucure pentru noi și să ne fie alături indiferent de decizia pe care o luăm. Lucrurile sunt, de fapt, simple: „Sunt sau nu fericită în acest moment? Ce-mi lipseste acum?”. Dacă sunt liniștită și pot zâmbi înseamnă că sunt fericită, dacă însă îmi doresc să fiu în altă parte și-mi vine să plâng înseamnă că ceva trebuie schimbat”, scrie Dana Nălbaru pe blogul său.