Au început să-mi placă comediile romantice când la un moment dat, din cauza stresului, am avut nevoie de ceva ușor, care să-mi ia gândul de la altele. Mi s-a întâmplat să revăd acasă filme despre care nu scrisesem prea laudativ la premieră. Dacă nu mă înșel, asta s-a întâmplat și cu „Youve Got Mail” (de Nora Ephron), cu Meg Ryan și Tom Hanks, pe care l-am revăzut din 1988 încoace așa cum îți faci un ceai de mentă când te doare burta.

Când eram mai tânără, credeam că acesta e un gen minor, că un actor mare nu face comedii (romantice) decât pentru bani sau din amuzament. Sau că cele mai bune comedii sunt cele vechi.

E adevărat, e greu să faci azi ceva la nivelul lui „Nothing Sacred” (William A. Wellman, 1937) sau „The Philadelphia Story” (George Cukor, 1940). Dar și înainte se făceau tone de filme proaste. Nu tot ce e vechi e neapărat și bun.

Când au turnat „Oceans Eleven – Faceți jocurile!” (Steven Soderbergh, 2001), George Clooney, Julia Roberts și Brad Pitt – cu toții prieteni, își jucau tot felul de feste. De pildă, își lipeau celofan pe vasul de WC sau se dădeau cu praf de scărpinat. Ar fi fost amuzant ca genul ăsta de umor să-l fi inspirat și pe regizorul scenarist Ol Parker („Mamma Mia! Here We Go Again”, 2018), dar scenariul acestuia e mult prea bătrânicios pentru temperamentele lui Roberts și Clooney, vizibile în poantele strecurate pe genericul de final.

Aceste poante sunt mult mai amuzante ca filmul în sine. De pildă, dubla scenei când cuplul de divorțați interpretați de Roberts și Clooney zboară spre Bali să-și împiedice fiica să se mărite cu un tip cunoscut în pripă, când stewardesa îi toarnă din greșeală șampanie lui Clooney pe pantaloni. 

„Nu e nicio problemă, e doar George Clooney. Avem altul”, spune Julia Roberts, la care Clooney zice: „Formați numărul 1-800-000. Să vină Brad Pitt!”

Un film care ratează umorul

„Bilet pentru paradis” bifează toate cerințele unei producții escapiste, dar ratează umorul. Nu o să râzi cu gura până la urechi, dar poți zâmbi de câteva ori și, când certurile dintre personajele lui Clooney și Roberts ți se par prea mult, te poți uita pe lângă ei la superbele locații din Insulele Whitsunday din Australia, care pretind că sunt din Bali (unde nu s-a putut filma din cauza pandemiei.).

Personajele pe care cele două vedete le interpretează sunt turate de la bun început, de când se reîntâlnesc la ceremonia de absolvire a fiicei lor. Te-ai întreba ce au de împărțit dacă nu ai ști că, oricum, filmul se va termina cu ei împăcându-se. 

Vorbitul repede și încălecat, o caracteristică pentru screwball comedies (comedii romantice din anii 30-40 care satirizau poveștile de dragoste tradiționale) nu e o sursă de umor când replicile nu au umor.

George Clooney nu mai făcuse o comedie romantică din 1996, de la „One Fine Day” (de Michael Hoffman), film unde exista un haios schimb de replici proto-feminist între arhitecta/mamă singură jucată de Michelle Pfeiffer și un domn galant care vrea să o lase să intre prima în clădirea unde trebuia să-și prezinte proiectul. Domnul (ținându-i ușa): „Vă rog!” Ea (cu macheta în brațe): „Nu, mulțumesc!” El: „Insist”. Ea (ușor iritată): „Eu insist mai mult!” („I insist more”).

Azi, noile relații dintre femei și bărbați, redimensionate de feminism și #MeToo, ar fi un material atât de bogat pentru screwball comedies, dar poate că umorul nu e încă bine văzut în zona asta foarte corect politică. Mi-ar plăcea să văd o screwball comedy scrisă de Ricky Gervais, un fel de „Bringing Up Baby” (de Howard Hawks, 1938), cu George Clooney pe post de Cary Grant (au și fost asemănați) și Julia Roberts ca urmașă a Katharinei Hepburn.

„Bilet pentru paradis” nu are pretențiile unui film de Howard Hawks sau George Cukor. Se vede și din titlul atât de oarecare, dar și din trailerul de mai jos, care scoate din film cele mai reușite poante:

Urmărește-ne pe Google News