ComenteazăConsacrat de precedentele sale cinci filme ca cineast care adoră să provoace mai ales prin sex explicit ori violență, Gaspar Noé a fost determinat de dispariția unor prieteni și poate mai ales de propria experiență la limita morții (a avut o hemoragie cerebrală în 2019) să se gândească la bătrânețe și finiș. Nu a putut renunța la câteva accente ascuțite, dar și așa „Vortex” e, după cum s-a scris la Cannes anul trecut (unde a avut premiera mondială), cel mai potolit film al său. Și cel mai matur, s-a mai spus.
Michael Haneke nu are monopol pe tema cuplului la bătrânețe, dar „Amour” (2012) fiind atât de bun, e imposibil să nu te gândești la el în timp ce vezi cuplul interpretat de Françoise Lebrun și Dario Argento ducându-și zilele în labirinticul apartament parizian înțesat de cărți și de amintiri, știind că fiecare zi îl apropie de moarte.
Dar maniera de lucru a celor doi cineaști e foarte diferită. Dacă Haneke e meticulos și precis, Noé a plecat de la 10 pagini de text peste care a venit improvizația, ca să pară totul cât mai natural.
Cineastul italian Dario Argento, care e un maestru al filmelor horror, a acceptat să joace doar pentru că l-a atras ideea lucrului făcut pe loc.
Pe platou Noé și-a dat seama că ar putea tăia ecranul în două și arăta personajele prin două aparate de filmat diferite. Acest lucru se întâmplă după primele minute de film, când existența (aparent) liniștită a cuplului e scindată de semnele demenței femeii. O dungă neagră, ca de doliu, începe să curgă prin mijlocul ecranului care va rămâne împărțit până la final.
Split-screen-ul se practică încă din anii 60, dar la Noé are scopul de a arăta cât de scindate sunt viețile celor doi soți care, e adevărat că se iubesc, dar sunt îndepărtați tot mai mult de boală. E și o sursă de suspans în scenele cu un potențial pericol, ca atunci când femeia își pierde orientarea într-un magazin și nu răspunde la telefon, drept pentru care, din jumătatea lui de ecran, soțul se îngrijorează și iese s-o caute.
E o scenă frumoasă când soțul și soția regăsesc tandrețea de altădată, iar el întinde mâinile peste masă ca să apuce mâinile soției. Mâinile lui străpung dunga neagră de pe ecran și ajung în careul femeii, dar sunt prelungite, dublate, ca și cum s-ar vedea în apă. De multe ori e greu să stai cu un ochi la slănină și altul la făină, mai ales că ce se întâmplă în ambele ferestre e la fel de important.
Tema bătrâneții e tulburătoare în sine, dar pierderea memoriei e și mai tulburătoare pentru că îi ia celui în cauză identitatea și îl transformă într-un străin pentru anturaj. Florian Zeller a scris o piesă de teatru, „Le Père”, pe care a adaptat-o în 2020 în filmul „The Father” (cu Anthony Hopkins), ocazie cu care a folosit o găselniță dramaturgică genială care nu te lăsa să înțelegi dacă ce vezi scenă de scenă e realitatea sau imaginația personajului.
Un film cu dedicație
Noé, care și-a dedicat filmul, printr-un insert la început, „tuturor celor al căror creier se va descompune înaintea inimii”, urmărește naturalist existența tot mai destrămată a femeii care își petrece timpul în gesturi fără sens (pentru noi), atunci când nu face lucruri periculoase, cum ar fi să dea drumul la gaz ori să arunce în toaletă manuscrisul noii cărți a soțului.
Critic de film, acesta lucrează la un volum despre cinema și vise, pe care vrea să îl intituleze „Psyche” („Suflet”). Îl vedem la un moment dat urmărind pe DVD un fragment din filmul lui Carl Theodor Dreyer, „Vampyr” (1932), mai exact scena când eroul e închis într-un sicriu cu gemuleț. Pentru unii poate fi o metaforă mult prea evidentă, pentru alții un mod elegiac de a lega cinemaul de moarte sugerând că, dacă cinemaul e un vis pe care-l urmărim aproape în transă, adevăratul vis e viața în sine. Cele două jumătăți de ecran sunt și ele niște ferestre.
Filmul începe cu scena calmă în care eroii beau un vin pe terasa apartamentului, iar soțul spune, citându-l pe Edgar Allan Poe, că „viața e un vis în vis”. Până la final, Noé are grijă să lege metafora de cinema, dar să nu lase ca cinemaul să devină mai important ca viața și finalul ei.
Când mama a avut un accident cerebral, cam cu trei săptămâni înainte să moară, s-a uitat la ledurile de pe modemul de internet și a spus: „Văd că înregistrezi”. Pe moment am crezut că e neatentă. Pentru că AVC-ul i-a afectat centrul vorbirii, nu mi-am dat seama imediat că unul din contactele cu lumea i se rupsese atunci, dar după ce a murit am încercat să înțeleg ce sens aveau acele cuvinte. Cred și azi că aveau o logică și că acea lume în care intrase funcționa după un principiu la care nu aveam acces.
În „Vortex” există câteva scene, mai ales la final, când Noé ne lasă să credem că eroina nu e cu totul ruptă de realitate și că de acolo de unde e înțelege (uneori) ce se întâmplă, doar că reacțiile ei sunt vătuite, ca și cum s-ar mișca în apă. Dramaturgic vorbind, e o idee excelentă, dar cred că e mai mult de atât. Să ți se descompună inima înaintea creierului mi se pare infinit mai trist.
Trailer:
Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!