Pentru a fi cu adevărat important, acest top ar trebui văzut ca o oglindă a epocii în care fost realizat și mai puțin ca un barometru al criteriilor estetice, care nu ar trebui să se modifice după cum bate vântul politic.

O spun și organizatorii. „«Jeanne Dielman…» e un reper pentru filmul feminist, iar poziția lui în fruntea topului e emblematic pentru o mai bună reprezentare în top 100 a regizoarelor” (Mike Williams, redactorul-șef de la „Sight and Sound”). „E atât de reconfortant să vezi o listă atât de radicală în ce privește diversitatea și includerea”. (Jason Wood, director executiv la BFI).

În 2012, capodopera lui Akerman era pe locul 36. Atunci, „Sight and Sound” a solicitat părerile a 846 de critici din întreaga lume. (În 2002 fuseseră doar 145 de votanți). În acest an, revista a deschis larg porțile, invitând și cadre universitare, scriitori, curatori de festival, programatori ai cinematografelor de artă, distribuitori, arhiviști. Cu totul, peste 1600 de persoane.

Ar fi fost interesant de știut care a fost procentul de critici, dar și raportul dintre femeile și bărbații care au votat, însă nu am primit deocamdată răspuns la întrebarea trimisă redacției. 

Primele 10 locuri sunt următoarele:

1.  „Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles” (Chantal Akerman, 1975)

2.  „Vertigo” (Alfred Hitchcock, 1958)

3.  „Citizen Kane” (Orson Welles, 1941)

4.  „Tokyo Story” (Yasujiro Ozu, 1953)

5.  „In the Mood for Love” (Wong Kar-wai, 2001)

6.  „2001: A Space Odyssey” (Stanley Kubrick, 1968)

7.  „Beau travail” (Claire Denis, 1998)

8.  „Mulholland Dr.” (David Lynch, 2001)

9.  „Man with a Movie Camera” (Dziga Vertov, 1929)

10.  „Singin in the Rain” (Stanley Donen și Gene Kelly, 1951)

Până acum, filmul care a ieșit cel mai des pe locul 1 a fost „Citizen Kane” (în 1962, 1972, 1982, 1992 și 2002), care a fost detronat în 2012 de „Vertigo”. În 1952, la prima ediție a topului, pe locul 1 a ieșit „Hoții de biciclete” al lui Vittorio De Sica.

Așa cum a explicat redacția, votanților li s-a cerut să numească cel mai bun film (the greatest film) în funcție de „importanța lui în istoria cinematografiei, de realizările lui estetice sau de impactul pe care l-a avut asupra vieții și a viziunii (n.red. – votanților) despre cinema”. 

„O capodoperă a femininului”

N-avem de unde ști cât de flatată ar fi fost Chantal Akerman (care s-a sinucis în 2015) de marele ei succes. Țin minte un interviu în care spunea că nu-i place să fie inclusă în nișa cineastelor gay sau feministe. „Jeanne Dielman…” a fost salutat încă de la premieră ca o „capodoperă a femininului” care descompune în trei ore și 26 de minute viața cotidiană a unei văduve (interpretată de Delphine Seyrig), ale cărei activități sunt prezentate aproape în timp real.

Cadre foarte lungi și în mare parte tăcute în care o vedem gătind, dereticând, spălându-se, târguind, primind bărbați cărora le oferă sex pe bani, luând cina alături de fiul ei. Apoi, gesturile sunt reluate cu detalii vag modificate, intrând într-o mecanică neliniștitoare a cărei tensiune explodează la final, când eroina ucide unul dintre clienți.

„Jeanne Dielman…”, care a fost al doilea lungmetraj al lui Akerman, realizat la doar 24 de ani, e salutat azi și pentru că a avut în echipă mai ales femei, deși cineasta a spus ulterior că filmarea a fost groaznică. A mai spus și că nu a avut intenția să facă un film militant și că s-a inspirat din adolescența ei într-o familie evreiască din Bruxelles, mai exact din viața mamei sale.

Clip din „Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles”:

„Jeanne Dielman…” e radical nu doar în termeni estetici (de slow cinema), dar și deoarece sugerează că femeia nu se poate rupe de rolul ei tradițional decât prin gesturi extreme.

Văzut prin ochelarii diversității și ai includerii, filmul lui Akerman e, desigur, mai important ca „Vertigo”, „Citizen Kane” – „Cetățeanul Kane” sau „2001: A Space Odyssey” – „2001: O odisee spațială”. Criticii (și cei care au mai votat) au considerat că în deceniul când femeile au început să fie acceptate într-o lume eminamente masculină cum e cinemaul trebuia ca topul important de la „Sight and Sound” să fie și el radical. 

Care e mesajul pe care vrea să-l transmită topul

Lucrând cu eprubete sterile, e greu de crezut că „Jeanne Dielmann…” ar fi ajuns vreodată pe locul 1, dar mai putem oare lucra cu eprubete sterile? Acesta e, probabil, principalul statement al clasamentului din 2022 – de a fi arătat că azi arta nu mai trăiește departe de lumea dezlănțuită. D.W. Griffith e pus la index pentru rasismul lui „The Birth of a Nation” – „Nașterea unei națiuni” (1915), dar asta îl face un cineast mai puțin important?

Dacă nu ar fi existat victoriile feminismului, nici „Portrait de la jeune fille en flamme” – „Portretul unei femei în flăcări” de Céline Sciamma (2019, un love story între două femei) nu ar fi ajuns pe locul 30, imediat după „Taxi Driver” (Martin Scorsese, 1976) și înaintea lui „8 ½” (Federico Fellini, 1963) și „Psycho” (Alfred Hitchcock, 1960). 

Dacă scurtmetrajul experimental „Meshes of the Afternoon” (1943) n-ar fi fost co-regizat de o femeie (Maya Deren), probabil nu ar fi intrat deloc în Top 100 (în 2012 nu a fost) și nu s-ar fi clasat acum pe locul 16, înaintea lui „Persona” (Ingmar Bergman, 1966) și „Apocalypse Now” (Francis Ford Coppola, 1979).

Modernul „Cléo de 5 à 7” (de Agnès Varda, 1962), despre o femeie care așteaptă un diagnostic pe care îl crede fatal, a fost și el ajutat de spiritul vremii, intrând în top direct pe locul 14, la două poziții după „The Godfather” (Francis Ford Coppola, 1972). Nici filmul lui Varda nu figura în topul din 2012.

Drama vag homoerotică a lui Claire Denis „Beau travail” (despre un grup de soldați din Legiunea Străină) a sărit de pe locul 78 în 2012 direct pe locul 7 în 2022  și precede cu două poziții „Man with a Movie Camera” (Dziga Vertov, 1929) și „Singing in the Rain” (Gene Kelly, Stanley Donen, 1951). 

Michelangelo Antonioni e abia pe locul 72, cu „LAvventura”, iar „La dolce vita” (Federico Fellini, 1960) împarte locul 60 cu love story-ul gay „Moonlight” (Barry Jenkins, 2016). 

Pe de altă parte, în clasamentul celor mai bune 100 de titluri din toate timpurile nu există niciun film de John Cassavetes, Luis Buñuel, Ernst Lubitsch, Robert Altman ori Steven Spielberg. În opinia votanților, ei nu au făcut pentru istoria filmului ceva mai memorabil decât a făcut Barry Jenkins cu un singur film.

Regizorii au fost mai echidistanți

Concomitent cu topul criticilor, „Sight and Sound” a lansat și Topul 100 alcătuit pe baza voturilor a 480 de regizori din întreaga lume  (și realizat din 1992 încoace.). Acest clasament nu doar că îi include pe Cassavetes, Altman ori Spielberg, dar primele zece locuri au altă configurație decât topul criticilor:

  1. „2001: A Space Odyssey”

2. „Citizen Kane”

3. „The Godfather” – Nașul

4. „Tokyo Story” și „Jeanne Dielman, 23 quai du Commerce, 1080 Bruxelles

6. .„Vertigo” și „8 ½”

  1. „Oglinda” (Andrei Tarkovski, 1976)
  2. „Persona”, „In the Mood for Love” și „Close-up” (Abbas Kiarostami, 1989)

De ce e periculos să aplici criterii retroactive

Topul regizorilor reflectă mai puțin activismul politic și mai mult judecata asupra valorii intrinseci a filmelor. Topul criticilor contextualizează contribuția femeilor la istoria cinemaului, reținând titlurile cele mai importante ale acestora, pe poziții cât mai bune, cu riscul de a minimaliza ori chiar de a exclude filme semnificative semnate de bărbați.

Oricât de justificată ar fi nevoia de includere în artă, e periculos să aplici acest criteriu retroactiv și să reordonezi ierharhiile estetice în funcție de el. E de înțeles să folosești această grilă de judecare la premiile Oscar, de pildă, care se dau unor filme contemporane (multe „pe linia partidului” oricum), dar să întinzi grila peste opere mai vechi nu va duce în timp decât la confuzia valorilor, la un interes tot mai scăzut al publicului față de tema respectivă și la devalorizarea acestui gen de clasamente.

 
 

Urmărește-ne pe Google News