Brian Cox s-a născut în 1946, într-o familie din clasa muncitoare din Dundee, Scoția. Cariera lui de peste 50 de ani în teatru, film și televiziune include roluri ca regele Lear, Hannibal Lecter și, poate cel mai cunoscut, Logan Roy în producția HBO „Succesiunea”.
Distins cu două premii Olivier pentru munca sa pe scena de teatru londoneză, dar și cu un Emmy pentru miniseria „Nuremberg”, actorul scoțian vede în actorie un soi de religie.
„Adevărata biserică e teatrul”, a spus Brian Cox într-un dialog prin Zoom, pentru publicul Libertatea.
Luni, 27 martie, pe HBO debutează sezonul 4 din „Succesiunea”. Cel mai bun serial în genul dramatic la premiile Emmy din 2022 îi are în distribuție, alături de Brian Cox, pe Jeremy Strong, Kieran Culkin, Sarah Snook și Matthew Macfadyen. Sezonul final va urmări o nouă luptă pentru putere în familiei Roy.
Libertatea: Care au fost principalele surse de inspirație din spatele creării unui personaj ca Logan Roy?
Brian Cox: Logan Roy e într-un fel arhetipul omului foarte puternic, iar în istoria literară dramatică sunt multe exemple, cel mai evident fiind regele Lear. Logan e o întrupare modernă a regelui Lear, dar adună elemente și din alte personaje interesante, precum constructorul lui Ibsen. Peste care am venit cu propriile mele perspective despre cum se dezvoltă acești bărbați, ce s-a întâmplat în viața lui Logan de l-a împins tot mai la dreapta. Cred că e multă deziluzie în Logan.
Logan nu e foarte bun cu copiii săi, deși îi iubește. A fost un element-cheie pentru mine. L-am întrebat de la început pe Jesse Armstrong (n.r. – creatorul serialului): își iubește copiii? Mi-a spus că foarte mult.
Acesta, în multe feluri, e călcâiul lui Ahile pentru Logan. Ceea ce face rolul foarte interesant e că e încuiat în această iubire pe care nu o poate exprima. O exprimă doar prin războaie cu ei, deloc sănătos. E un personaj destul de tragic.
De asemenea, relațiile lui cu femeile sunt mai degrabă adolescentine, din punctul meu de vedere. În general, Logan e cam adolescent în relațiile lui cu oamenii. Nu prea le înțelege. Relațiile lui se prăbușesc din cauza inabilității sale de a împărtăși. Dar sunt și alte detalii. E scena când i se văd cicatricile când înoată. Îți dai seama că și el a fost victima unui abuz, iar victimele devin uneori abuzatori.
Am o anumită empatie pentru Logan. Nu sunt de acord cu politicile lui, dar pot să înțeleg cum viața te poate face să devii această persoană, cum poți avea acel sentiment de dezamăgire după ce ai vrut să îndrepți lucrurile și ai observat că metoda liberală nu merge. De aceea, Logan e un absolutist, his way or the highway. Asta mă fascinează pe mine la Logan.
– Totuși, Logan face niște lucruri oribile în serial. E mai dificil să găsești empatie pentru un astfel de personaj? Se poartă foarte urât cu copiii lui.
– Dar și ei îl tratează rău pe el. E quid pro quo. Copiii lui sunt ambițioși, cred că li se cuvine totul. Logan nu are acest sentiment că i se cuvine totul, pentru că a crescut în cu totul alt mediu. Copiii nu înțeleg asta, nu au cum să empatizeze.
Ca tată a trei băieți și o fată, la rândul meu, știu că uneori e greu să le explici copiilor tăi care e backgroundul tău. Eu am făcut-o, dar sunt o fire mai artistică. Logan nu ar ști cum să facă asta, nu are acel vocabular.
Când joci un rol ca acesta, nu-l poți judeca. Pentru că, dacă-l judeci, îți îngreunezi munca.
– Ați spus deseori că nu sunteți un fan al Metodei în actorie. (n.a. – o tehnică de actorie în care actorul aspiră la identificarea emoțională totală cu personajul său; are la bază sistemul dezvoltat de actorul și regizorul rus Stanislavski). Totuși, credeți că v-a schimbat în vreun fel interpretarea acestui personaj?
– Nu. (râde) Fac meseria asta de 60 de ani. Am o atitudine clară legată de munca mea. Eu sunt de părere că munca trece prin tine, ești un transmițător și trebuie să lași acel transmițător să meargă. Când devii prea implicat, pierzi. Cel mai important e că actoria este o meserie de colectiv. Asta m-au învățat când eram un actor foarte tânăr: e vorba de ansamblu și de locul tău în cadrul acelui ansamblu. Când știi asta, e mult mai ușor. Problema, când te afunzi prea mult, e că uiți meșteșugul, fiind așa ocupat să simți.
Actoria nu e doar despre sentimente, e și abilitate, și meșteșug. Trebuie să ai abilitatea să renunți la ceva în câteva milisecunde și să treci la altceva.
Nu sunt împotriva unei pregătiri profunde. Deloc. Dar nu îmi place dacă acea pregătire profundă afectează ansamblul, dacă procesul te face egoist în vreun fel. Un actor nu poate fi niciodată egoist. Un actor trebuie să fie deschis.
Cel mai important e să înțelegi care e locul tău și că ești responsabil nu doar pentru ce joci, ci pentru întregul ansamblu, pentru ceea ce creăm împreună. De aceea, cred că „Succession” are un uriaș succes. Pentru că actorii implicați înțeleg că suntem parte dintr-un grup, înțelegem acea responsabilitate. Asta face totul mai real.
Relația cu Jeremy Strong
– Ați vorbit în trecut despre abordarea intensă asupra actoriei a lui Jeremy Strong (n.r. – actorul care îl interpretează pe Kendall Roy). S-au schimbat lucrurile?
– Singura mea grijă era legată de Jeremy, de ruta pe care o urma și cum îl afecta pe el. El e un actor minunat, nu am niciun dubiu. Iubesc să lucrez cu Jeremy. Îmi făceam griji pentru el, de costurile asupra propriei persoane. Cred că la asta trebuie să fii foarte atent. Nu e vorba de indulgență sau ceva de genul ăsta, ci de faptul că îți poți face rău.
Am petrecut 50 de ani ca actor care se zbătea, chiar și la o vârstă mai înaintată. Într-un fel, trebuie să fii blând cu tine însuți, trebuie să înțelegi cu ce ai de-a face și responsabilitatea, cum spunea Shakespeare, de a ține o oglindă în fața naturii.
Nu am avut nicio problemă cu Jeremy ca actor. Să joc o scenă cu el a fost mereu unul din cele mai incitante lucruri. Nu mi-am făcut griji decât pentru Jeremy, ce-și făcea lui însuși.
Cred că imaginația e mai flexibilă. Când văd copii care joacă un rol, nu se pregătesc în niciun fel. Pur și simplu, o fac, sunt acolo, sunt așa prezenți. Au momente când sunt distrași, e firesc, dar apoi ajung la momente de concentrare maximă.
Una dintre problemele pe care le am cu Metoda este că, deși e o unealtă bună, nu trebuie să o lași niciodată să se pună în calea imaginației. Și uneori se întâmplă asta și devine un fel de experiență religioasă, în loc de ceva practic și adevărat. Aici cred că uneori Metoda eșuează. Ca să fim corecți față de Jeremy, el nu ar spune că practică Metoda în actorie.
– Ați spus că înainte vă îngrijorați pentru Jeremy Strong. Nu vă mai faceți griji?
– Jeremy are acum trei copii. Un copil pentru fiecare sezon. E foarte norocos. Cred că lucrurile se schimbă în general. Să devii părinte te transformă oricum. În prezent, cred că el e într-o stare foarte bună. E un tip dulce, un băiat foarte de treabă, îmi place mult de el.
Imaginația e principalul vehicul
– Cum vă țineți liberă imaginația după decenii de făcut această meserie? Nu intervine rutina?
– Cred că-ți ții imaginația liberă dacă ești conștient că acela e principalul tău vehicul. E ce vezi la un copil. Un copil mic nu face cercetare, nu zăbovește pe ceva anume. Pur și simplu joacă. Un exemplu foarte bun e Kieran Culkin. E aproape opusul lui Jeremy. A fost actor încă de mic copil și a rămas cu acea ușurință minunată. Are o imaginație foarte fertilă.
Sunt mai multe stiluri diferite de actorie. De la Matthew Macfadyen nici n-auzi nimic, nu vorbește despre ce face, doar își face treaba. Sarah Snook e la fel.
Asta face distribuția grozavă: diferențele dintre noi.
– Știu că nu puteți intra în detalii legate de cum evoluează povestea în sezonul 4. Dar ne puteți spune dacă va fi o schimbare în tonul sau atmosfera serialului?
– E un secret divin și trebuie să-l păstrăm așa. Dar scriitorii au dus Succession într-o călătorie extraordinară și continuă să fie extraordinară și plină de provocări. Cred că sezonul 4 e foarte interesant în termeni de dezvoltare a relației dintre Logan și copiii lui. Mai mult nu pot să spun.
„Adevărata biserică e teatrul”
– Într-un interviu mai vechi, ați spus: „Nu mai cred în Dumnezeu, dar cred în valoarea spirituală a actoriei”. Puteți dezvolta? Vedeți în actorie un fel de religie?
– M-am născut și am crescut catolic. Lucrul pe care l-am iubit mereu la catolicism a fost ritualul. Pentru mine, adevărata biserică e teatrul. Teatrul prezintă specia umană sub toate aspectele ei, și în special sistemele ei de credințe. Pentru că tocmai aceste sisteme de credință ne fac dificili, nebuni, săriți de pe fix.
Problema cu ființele umane e că mereu se întreabă ce se va întâmpla după ce mor: o să merg în Rai? Ăla e un sistem de credințe, supoziții. Părerea mea e că atunci când mori, mori, acela e sfârșitul. Ideea e ce faci cu viața ta.
Nu ne petrecem suficient timp examinând cine suntem, mereu ne gândim ce-am putea fi. În schimb, teatrul constant întreabă cine suntem. Când mergi la teatru, ești în moment, în imediat. Cu asta ai de-a face. Despre asta vorbește și Shakespeare: să ții o oglindă în fața naturii. Asta e meseria noastră.
Nu să ai o părere despre asta, ci să arăți: aceștia sunt oamenii, au aceste sisteme de credințe, să observi de unde vin aceste sisteme de credință, cum le prețuiesc. Asta e frumusețea pe care a avut-o mereu teatrul. Cinematograful, la fel. Arta dramatică. Pentru mine, arta dramatică e mai aproape de o biserică adevărată decât orice altceva. Îți arată oamenii acum, nu două secunde sau doi ani mai târziu.
„Nu încercăm suficient să înțelegem tipul rău”
– Ați jucat o serie lungă de personaje negative. De ce credeți că ați fost distribuit așa și ce vă atrage la aceste roluri?
– Bine, am făcut și alte roluri, fac multă comedie. Eu mă văd drept un comedian natural. Unii mă văd ca un tragedian, dar eu nu mă percep așa deloc. Cred că sunt actor comic, cu mai multe idiosincrazii.
Tipul rău am ajuns să realizez că trebuie să fie înțeles. Niciodată nu-l înțelegem pe tipul rău. Vedem doar răul în ceea ce face – ca la un dictator, ca Putin, Hitler, Stalin. Dar trebuie să realizăm că sunt niște înțelesuri ascunse, că sunt personaje dezamăgite. Stalin, de exemplu, era un preot dezamăgit. Voia să fie un preot ortodox. Nu era o perioadă bună să fii un preot, pentru că atât de multe erau sub semnul întrebării în Rusia: vechea ordine, noua ordine, ascensiunea lui Lenin.
Ca actor, când ai de-a face cu tipul rău, trebuie să înțelegi cum a ajuns așa. Înseamnă și să accepți cine ești, să accepți că ai făcut niște lucruri care sunt chestionabile. Toți am făcut lucruri chestionabile, nimeni nu e scutit de asta.
– V-ați exprimat o oarecare nemulțumire la sfârșitul sezonului al treilea al „Succession”, legată de felul în care a fost editat episodul final. Au fost tăiate niște scene care v-au plăcut. Cum faceți pace, ca actor, cu faptul că, la finalul zilei, nu aveți mult control asupra a ceea ce rămâne?
– Nu mă pot abține, am mulți ani de experiență și normal că am propriile opinii, și uneori greșesc. Nu sunt mereu de acord cu echipa, dar asta nu-mi afectează munca, fac ce am de făcut. Nu aș fi făcut finalul sezonului 3 chiar așa, cred că arată prea mult într-un anumit sens. Ca regizor, e dificil să decizi cum filmezi ceva de genul. Au ajuns la ce li s-a părut lor cea mai bună versiune. Nu e ce-aș fi făcut, dar funcționează. Și cui îi pasă cum aș fi făcut eu? Sunt doar actorul.