ComenteazăCum decurge o zi din viaţa ta în America? De cât timp eşti în State?
În America sunt de 5 ani – merg pe 6 anul asta, în septembrie, iar o zi din viaţa mea e una chiar simplă, dar plină de booking-uri. De la audiţii, sedinţe foto, filme, la diverse meetinguri pentru proiectele în care sunt implicată. Între toate astea deşi par multe, găsesc timp să mă şi relaxez, şi anume ori ca îmi încep ziua cu o clasă de yoga sau meditaţie ori ca fac un jogging sau un hike înainte de a apune soarele. În weekend, dacă nu am evenimente şi alte meetinguri, scriu, citesc şi îmi vizitez prietenii. Scris – da, sunt şi colaborator la o revistă grecească unde scriu despre Health, Beauty & Love (n.r. Sănătate, Frumuseţe, Iubire)- articolele mele aparând de două ori pe lună.
De cine sau de ce ţi-e cel mai dor din România?
Evident că sunt zile când mi-e dor de casă enorm. De mami meu, de prietena mea cea mai buna Nicola, de verişoara mea Roxu şi bebelul care tocmai l-am botezat, Iustinel – dar sincer, de când mi-am pierdut tatăl în 2008, parcă nimic nu mai e la fel când spun „acasă”. E greu pentru că de mult mi-am pierdut toţi bunicii, fraţi sau surori nu am deci îţi închipui că tot timpul a trebuit să-mi construiesc casa singură acolo unde m-am dus. Acum pentru mine casa mea e aici, în State.
Ţi-ar plăcea să faci film sau televiziune în România? Ai lasa America pentru a reveni în ţară?
Să fac film sau televiziune în România? Sigur că mi-ar plăcea şi sunt sigură că ar fi loc de ceva diferit. Şi dacă da, acolo aş fi eu. Nu o emisiune de fashion sau muzică sau altceva, ci pur şi simplu ceva pe educaţie, o emisiune informativă.
Pentru tine ce este mai important: aspectul fizic sau frumuseţea interioară? Sau un mix între ele?
Daca aspectul fizic joacă şi el, normal, un rol important în viaţa oricărui om, îţi inchipui ce înseamnă să fii frumos pe dinăuntru! Numai gândeşte-te la această simplă calitate, care este enorm de mare şi de superioară. Şi asta e tot ce contează, mai mult ca orice!
Ai cetaţenie americană? Sau ai doar Green Card?
Cetaţenia americană nu, nu am încă, tot timpul asta am avut O1 care e viza de muncă, dar Green Cardul o sa-l am anul acesta! Având viza de muncă ca şi model/actor, reprezentată de LA Models & LA Talent a trebuit să fac şi modeling şi actorie consecutiv.
Cum a fost să fi premiată chiar de Barack Obama pentru actele tale de caritate?
Acea diploma şi medalie de bronz de la UNICEF şi The White House pe care am primit-o în 2009 o iau ca pe o simplă binecuvantare şi nu altceva. Nu mi-au dat decât încredere să pot şi să dau şi mai mult din mine. Cât despre Barack Obama, sincer nu l-am întâlnit niciodată. E una să primesti un telefon de la ‘The White House să-ţi spună: ‘”You were just awarded by the Presidents Volunteer Service Award for your contribution with UNICEF USA” şi alta să-l ai chiar în persoana pe Preşedinte dându-ţi o astfel de medalie. Totuşi, nu vorbim de 9/11 sau de războiul din Vietnam sau alte momente istorice, ci de un simplu „contribution award” şi nu „hero”.
În ce constă munca de caritate pe care tu o faci?
Inima îmi bate pentru copii, şcoli, educaţie, ştiintă, cazuri de caritate. Din 2008 sunt implicată direct, ca şi member & voluntar, în mai multe organizaţii de genul ăsta, printre care UNICEF USA, Natural Resource Defence Council (NRDC), Healthy Child Healthy World, World Vision, Union of Concerned Scientists, Sierra Club California, Playing For Change. Din 2011 lucrez intens şi îndeaproape cu Rett Syndrome Research Trust, ca şi professional advisory council, www.rsrt.org . Rett este un syndrom neurologic, care are la bază autismul, dar care spre deosebire de autism, Rett afectează numai fete, iar gradul de boală duce până la faptul că fetele nu mai pot merge, sau folosi mâinile, nu mai pot vorbi, nu mai pot mesteca, multe ajungând să fie hrănite doar printr-un tub în stomac. Aşa că anul trecut am facut un documentar care se cheamă „Rett: There Is Hope” unde explicăm ce e Rett Syndrome şi prin ce trec aceste familii, dar în acelaşi timp care e speranţa în toată această boală. Împreună cu RSRT, lucrăm cu oameni de ştiinţă de prin toată lumea, să găsim vindecare acestei boli neurologice.
În 2010, împreună cu nişte profesori din Kenya, am deschis o şcoală de copii, vârsta între 5-12 ani, majoritatea orfani. De atunci tot ataşăm clasă lângă clasă, trimit voluntari din US să ajute, să doneze, să fie profesori acolo etc. E un lucru frumos şi pozitiv. Sper s-ajung să fac acelaşi lucru şi la noi în ţară. Ar fi mai mult decât o implinire sufletească. România o am şi-o port în suflet în fiecare zi, şi-atunci să pot deschide o şcoală în ţară la un moment dat, ar fi o onoare ce n-o pot descrie, doar simţi.