„Primul «cutremur » mare între mine şi această individă lipsită de scrupule şi suflet a avut loc în anul 2003, în luna iunie. Mai precis, cea mai dureroasă pierdere pentru mine, din viaţa mea, survenind în luna aceea: moartea iubitului meu tată natural, Nelu Bănicioiu.
S-a îmbolnăvit în închisoare
În acel an, tata s-a îmbolnăvit foarte rău. Urmele lăsate de 7 ani de puşcărie grea şi-au spus cumplit de tare cuvântul. Nu a mai fost niciodată atât de bogat precum fusese înainte de acest necaz, dar era foarte demn şi orgolios şi nu cerea nimic nimănui, chiar dacă avea nevoie. A trebuit să fie internat de urgenţă la Spitalul Panduri pentru o mai veche şi grea problemă de sănătate, la vezica urinară. Intervenţia chirurgicală era una extrem de complicată, deci, logic, şi una extrem de costisitoare. Apoi tata nu putea sta decât în cea mai bună rezervă, aşa fusese obişnuit toată viaţa, şi aşa şi merita, doar că nu îi ajungeau banii pe care îi avea pentru asta. Călcându- şi pe orgoliu, i-a telefonat «distinsei doamne» pentru a o ruga să îl împrumute pentru o perioadă cu o sumă de bani, pe care i-o va restitui cât de curând. L-a refuzat categoric «distinsa fostă soţie», spunând că ea nu are bani pentru el.

Extrem de rănit şi aproape cu lacrimi în voce, tata mă sună şi îmi spune că nu a putut crede vreodată cu ce «monstru de femeie» a putut sta 18 ani, că nu şi-a imaginat pe cine a răsfăţat, cui i-a oferit tot ce a putut mai bun… şi că regretă enorm că a apelat la ea, că a fost sfătuit de amici că este ultimul om la care ar trebui să ceară. S-a simţit umilit şi sărac. Tatăl meu nu avea voie să fie refuzat de femeia pentru care el făcuse totul. A fost momentul când am simţit pentru prima oară că o urăsc şi că pentru umilinţa şi superioritatea cu care i s-a adresat tatălui meu nu am să o mai iert niciodată. A fost prima oară când i-am vorbit ceva mai urât, spunându- i că este «josnică şi demnă de milă».
«Am trăit un adevărat şoc»
S-a strâmbat şi a zis că semăn cu el, ca şi cum a semăna cu tata ar fi fost o ruşine sau o pedeapsă, dar sunt anumiţi oameni care nu pot mai mult de atât… Nu ne lasă Dumnezeu pe toţi la fel de buni sau de nobili… mai sunt şi «rebuturi » printre noi. Tata a avut din alte părţi banii pentru intervenţie şi rezervă… doar că boala, supărările şi nedreptăţile vieţii au făcut ca în ziua de 11 iunie 2003 să facă atac de cord în rezerva sa din Spitalul Panduri, după o viaţă tracasată, zbuciumată, în care singura lui bucurie am fost eu. Îmi amintesc că în dimineaţa respectivă m-am dus să îl văd şi să îi duc câte ceva, iar feţele asistentelor, la vederea mea, mi-au spus totul despre ce se întâmplase, înainte ca eu să aflu propriu-zis. Nu ştiu dacă am mai trăit în decursul vieţii mele asemenea şoc, singură fiind în momentul în care am primit cea mai devastatoare veste din viaţa mea. Acel moment, în care cerul a căzut peste mine, îmi este greu să îl rememorez şi acum, la 8 ani de atunci.
A început să-şi deteste mama
Cert este că refuzul ei nemernic de a-mi ajuta tatăl la nevoie şi de a-şi ajuta fostul soţ, care îi dăruise cea mai luxoasă, îndestulată, fericită şi frumoasă viaţă cu putinţă, într-o ţară în care lumea stătea la coadă pentru un kilogram de zahăr şi murea în case de foame şi de frig, m-a făcut să nu o mai pot vedea cu aceeaşi ochi. Nu o iubisem cu adevărat niciodată, dar măcar o respectam enorm, deoarece era cea care mă născuse, şi aşa simţeam eu, creştineşte, că e bine. Dar începând din acel moment şi cu trecerea în nefiinţă a dragului şi iubitului meu tată, am început să o detest. La insistenţele mele a acceptat, cu greu, ca tata să fie înmormântat la cimitirul familiei, strâmbând din nas cum că nu are nici o obligaţie să înmormânteze acolo “un străin…!!” „
Dacă veri să fii la curent cu noutăţile din viaţa Oanei, poţi intra pe contul personal de Facebook şi pe site-ul său.
Citiţi în Libertatea de luni cum s-au cunoscut părinţii Oanei
foto: arhiva personală/ Playboy

Urmărește-ne pe Google News