16 comentarii- Filmul rulează de vineri 1 decembrie în cinematografele din România
DEX-ul nu are o definiție exactă pentru cuvântul intimitate. Spune că ar fi o „prietenie bazată pe legături strânse” sau un „cadru limitat, cerc restrâns, familiar”. Psihologii echivalează intimitatea cu „sentimentul de a te simți conectat emoțional și sprijinit de cineva căruia îi poți împărtăși ce simți și gândești”. Se pare că niciunul dintre autorii acestor definiții n-a văzut filmele lui Aki Kaurismäki, ale cărui personaje cultivă intimitatea mai mult nevorbind.
Filmele finlandezului sunt însă paradoxale. Pe de o parte tratează despre oameni singuri, imaginați într-un decor uscat și atemporal: o masă, două scaune, o sticlă de băutură, aceleași haine, o sală de cinema aproape goală ș.a.m.d. Pe de alta, acest raccourci al condiției umane le permite însinguraților să stabilească legături autentice unul cu altul, fie că e vorba de prietenie sau de iubire.
Nu e de mirare că „The New York Times” a spus despre „Frunze căzătoare” că e „în egală măsură magic și dezesperant”.
Când civilizația modernă ne îndeamnă să acumulăm, să fim competitivi și să ne reinventăm, cinemaul lui Kaurismäki, neschimbat în 19 filme, dă siguranța terenului ferm. Poveștile lui reamintesc de ce e important să nu ne pierdem umanitatea și să apreciem unicitatea existențelor noastre banale. Și să nu ne pierdem umorul.
Actrița Alma Pöysti, care după Premiul Juriului de la Cannes a circulat cu filmul prin lume alături de colegul ei Jussi Vatanen (Kaurismäki nici interviuri nu mai dă), spunea pentru „Vogue” că spectatorii de peste tot le mulțumesc pentru că filmul le-a dat speranță.
Cum poate să-ți dea speranță un film dezesperant?!
Doi oameni singuri și trecuți de prima tinerețe se întâlnesc din întâmplare, se plac și prin mai multe alte întâmplări trec unul pe lângă altul. Ansa (care în finlandeză înseamnă capcană) lucrează la un supermarket. Holappa își găsește cu greu de lucru pentru că e dependent de alcool și nu dă semne că vrea să renunțe la el.
În simplitatea intrigii imaginate de cineast, destinul le joacă feste celor pe care i-a adus o primă dată împreună, lăsându-i să găsească singuri drumul spre celălalt.
Trailer „Frunze căzătoare”:
Ar fi păcat să dau mai mult din film și să vă răpesc plăcerea de a-l descoperi. Dar aș sugera câteva lucruri care vă pot ajuta să-l apreciați mai bine. De pildă, v-aș spune că finlandezul a plecat de la un scenariu superscurt, în care imagina o situație de viață sau trecerea timpului printr-o singură frază.
Sau că la filmare a tras câte o singură dublă și singurele indicații pentru actori au fost să nu repete între ei și să nu citească de multe ori scenariul. Ce a căutat Kaurismäki a fost o puritate pe care o manifestă și el în viața reală.
Finlandezul e renumit pentru sinceritatea lui. N-a dat interviuri la Cannes, dar a vorbit la conferința de presă despre empatie și umanitate ca despre „ultimele lucruri care ne-au mai rămas, și nici astea nu prea mai sunt. Așa că… adios amigos!”.
Sau, întrebat despre colaboratorii lui (mai ales directorul de imagine Timo Salminen), a spus că lucrează cu aceeași echipă din 1983 și că nu mai au nevoie de cuvinte, se înțeleg „fluierând”.
Același sentiment îl dă și filmul care îți intră sub piele fără să-ți dai seama. Magia lui vine din faptul că ajungi la un soi de intimitate cu eroii, dorindu-le să termine filmul împreună. Cu alte cuvinte, devenim empatici pe negândite.
Purtându-și simplitatea ca pe un mod de viață, Kaurismäki sugerează un lucru pe care tindem să-l uităm când viața apasă pe toate butoanele. E ok să fim singuri, e ok să ne simțim sau nu bine fiind singuri, e de înțeles să ne refugiem în ce credem că ne ține pe linia de plutire. Destinul are oricum grijă să ne provoace.
Kaurismäki se refugiază în cinema (nu știu dacă mai bea), nu degeaba în „Frunze căzătoare” afișele unor filme celebre stau ca icoanele pe pereți, iar referințele la alte filme celebre sar în ochi. La Cannes Kaurismäki a jurat doar pe „Limelight” (1952), spunând că Chaplin a rămas cel mai bun pentru că „a știut să rămână simplu”.
Cum poți rămâne simplu când lumea cade pe spate la filme ca „Oppenheimer” și la alte cuirasate? În primul rând, ține de propria natură. Cu ochii la Chaplin, Kaurismäki luptă să rămână cum îl știm, dar vârsta parcă l-a mai înmuiat. Cu tot ce se întâmplă în lume (războiul din Ucraina răzbate în film prin știrile de la radio), el crede, poate, că trebuie să-și transmită mesajele mai clar.
Există un eroism al oamenilor singuri care pe Kaurismäki, om însurat, l-a fascinat dintotdeauna. Dovadă și titlul asumat romantic al filmului, care vede frumusețea în orice anotimp. Chiar și în ipostaza în care la 40 de ani continui să mănânci frugal și iei un cățel de pe stradă în loc să te refugiezi într-o căsnicie cum o fi ea.
Și cineastul a adoptat un câine de pe o stradă din Portugalia, unde locuiește acum, iar câinele, care și-a făcut cu „Frunze căzătoare” debutul în cinema, a primit la Cannes Premiul Palme Dog, distincție (în afara celor oficiale, firește) ce recompensează cel mai talentat câine din filmele ediției.
Eroina nu adoptă câinele lui Kaurismäki pentru se simte singură, ci pentru că Holappa nu se ridică la înălțimea expectațiilor, iar ea nu vrea să-l ridice din mizerie. E responsabilitatea lui să o facă.
Altă femeie care își respectă alegerile
Habar n-am dacă Kaurismäki e feminist (tind să cred că nu), dar eroina lui vine pe o zonă pe care cinemaul o explorează de câțiva ani. Anul acesta a avut premiera mondială tot la Cannes, dar în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs, și „Blackbird Blackbird Blackberry”, un film al tinerei cineaste Elene Naveriani, care ar merita văzut când va apărea la noi.
Personajul lui central e o femeie dintr-un sat din Georgia care a refuzat să se mărite și care la 48 de ani, odată cu primii fiori ai menopauzei, cunoaște și un bărbat. Satul o bârfea și o căina oricum că a rămas fată bătrână, ce ar spune dacă ar afla că are o aventură cu un bărbat însurat care s-a mai și îndrăgostit de ea?
Trailer „Blackbird Blackbird Blackberry”:
Respectând deciziile eroinei, filmul îi descrie viața ca pe un mic univers de confort personal, palpitând înăuntrul unui univers înăbușitor de tipare de viață și prejudecăți sociale. „Blackbird Blackbird Blackberry” amintește puțin de cinemaul lui Kaurismäki prin umorul și cromatica lui, dar mai ales prin ambiția femeii de a se simți împlinită indiferent că rămâne sau nu cu cel care i-a revelat o intimitate pe care n-o (mai) credea posibilă.
Cinemaul ne poate ajuta acolo unde viața nu reușește și prin aceea că ne poate acomoda cu ideea intimității fără cuvinte.
Asta și pentru că în viață cele mai frumoase povești de dragoste rămân cele în care nu verși tot din tine, dar și pentru că există adevăruri la care nu putem avea acces decât pe liniște. Ce-ar fi dacă, după ce vedeți „Frunze căzătoare”, ați încerca două-trei exerciții de tăcere alături de omul iubit?