ComenteazăFiind anul 1917, suntem în primul
Război Mondial. Nemții încep să se retragă inexplicabil din Nordul Franței, ceea
ce-i încurajează pe britanici să-i vâneze pentru lovitura de grație.
Generalul englez Erinmore (Colin Firth) află însă că germanii s-au
retras strategic, că le-au întins oamenilor săi o capcană fatală. Un regiment
britanic format din 1.600 de oameni se îndreaptă spre moarte sigură.
Erinmore trimite doi tineri
soldați până la comandantul regimentului respectiv, pentru a-i ordona să-și oprească
trupele. Blake (Dean-Charles Chapman)
și Schofield (George MacKay) trebuie
să traverseze singuri teritoriul ocupat până ieri de nemți, într-o misiune
contra-cronometru aparent sinucigașă. Soarta a 1.600 de compatrioți stă în
mâinile lor, iar întâmplarea face ca unul dintre ei să fie chiar fratele lui
Blake.
Moartea pândește…
Mai are rost să precizez că suntem
în tensiune non-stop? De parcă intriga nu era suficient de încordată, coloana
sonoră alarmantă amplifică senzația de disperare.
Cei doi mesageri se simt priviți încontinuu,
ca și cum un lunetist i-ar avea permanent în vizor, iar sentimentul îngrijorător
e transmis mai departe publicului. Simțim că moartea pândește după fiecare
copac, iar după fiecare deal ne așteptăm să fim întâmpinați de întreaga armată
inamică.
Fără repaus
Dar regizorul Sam Mendes („Skyfall”, „Spectre”) și directorul de imagine Roger Deakins mai au un as în mânecă: „1917” e proiectat să pară filmat într-un singur cadru continuu. E ca și cum noi – spectatorii – suntem al treilea mesager trimis în misiune. Înarmați cu o cameră video pe care nu o lăsăm jos niciodată, ne ținem după Blake și Schofield și sperăm să nu ni se întunece brusc vederea.
Efectul de filmare continuă nu a
fost ales întâmplător, ci e încărcat cu un mesaj puternic: în vreme de război,
nu există repaus. Oricât ți-ai dori să închizi ochii și să te transpui într-un
loc liniștit, prima secundă de neatenție poate fi și ultima. Trebuie să fii
mereu în priză, mereu cu ochii-n patru și urechile ciulite, lucru care te
epuizează fizic și psihic.
Uniți prin diferențe
Deși rețeta pentru supraviețuire e
simplă, cei doi eroi gestionează total diferit situația. Blake e tânăr,
optimist și însetat de acțiune. Proaspăt înrolat, el vede medaliile de merit ca
pe niște recompense divine și aspiră să strângă cât mai multe, convins că-i vor
schimba viața. Cu impulsivitatea unui puști care crede că va trăi veșnic, se
avântă în teritoriul inamic pentru a-și îndeplini sarcina cât mai repede.
De cealaltă parte, Schofield a
luptat deja și cunoaște prea bine carnagiul de pe front. E temperat și precaut,
ba chiar furios că a fost ales pentru misiunea asta. Urăște războiul, își
urăște superiorii și urăște bucățile de metal acordate pentru eroism. Chiar a
dat la schimb una pentru o sticlă de vin, ceea ce spune totul despre viziunea
lui asupra datoriei.
Deși Blake și Schofield se completează și sunt buni prieteni, nu garantez că te vei atașa de ei. Trăsăturile de mai sus reies din comportament și din replici aruncate pe fugă, dar nu există vreun moment în care cei doi să stea jos și să-și descarce sufletele pe larg. Dacă fărâmele de informație nu te mulțumesc, e posibil să-ți pese mai mult de misiune decât de ei.
Umanitatea e antiglonț
Te-ai aștepta la acțiune cu
nemiluita, dar mai mult vedem consecințele războiului decât războiul în sine. Cum
nemții s-au retras din tranșee, ținutul e aparent pustiu. Protagoniștii își
croiesc drum printre trupurile camarazilor căzuți la datorie – o dezolantă
potecă pavată cu cadavre, care le reamintește la fiecare pas că pot avea
aceeași soartă.
Dar chiar și într-un asemenea
peisaj apocaliptic există sclipiri de speranță, de umanitate. Întâlnim la un
moment dat o franțuzoaică care îngrijește un bebeluș orfan, printre ruinele unui
fost oraș. Nu are nicio obligație față de el, dar instinctul o îndeamnă să-l
protejeze.
Mendes ne transmite subtil că
speranța nu moare niciodată, indiferent cât de negre ar fi împrejurările. Chiar
și când oamenii se măcelăresc fără noimă, iar umanitatea pare pierdută
definitiv, încă există nădejdea unui viitor mai bun.
Ca o orchestră
Tehnic, „1917” e o realizare mo-nu-men-ta-lă.
A fost nevoie de luni întregi de repetiții pe platou și simulări cu miniaturi
înainte ca filmările să înceapă propriu-zis, pentru ca actorii și tehnicienii
să se sincronizeze mai ceva ca o orchestră simfonică. Până și vremea trebuia să
rămână constantă de-a lungul peliculei, deci zilele prea însorite sau prea
înnorate însemnau direct „Stop joc!”.
A meritat efortul; echipa chiar a atins perfecțiunea: avem un film 100%
fluid, cu montaj insesizabil. Toate rotițele acestui mecanism-mamut se învârt
cu precizia unui ceas elvețian.
Prognoza meteo: va ploua cu Oscaruri
„1917: Speranță și moarte” a fost
numit cel mai bun film al anului la galele Globurilor de Aur și BAFTA, iar
duminica asta se luptă pentru 10 premii Oscar. Și presimt că va pleca acasă cu
sacul destul de plin.
Drama de război e nominalizată pentru:
cel mai bun film; cel mai bun regizor (Sam Mendes); cel mai bun scenariu
original (Sam Mendes & Krysty Wilson-Cairns); cea mai bună imagine (Roger Deakins); cel mai bun machiaj; cea mai bună scenografie; cea mai bună coloană sonoră (Thomas Newman); cele mai
bune efecte vizuale; cel mai bun mixaj sonor și cea mai bună editare sonoră.
Războiul din „1917” se poartă pe toate fronturile cinematografice din România, începând de pe 24 ianuarie.
Să-l vezi pe cel mai mare ecran cu putință, pentru că așa te pui cel mai bine în pielea soldaților! Când peisajul te domină, iar gloanțele șuieră din toate direcțiile, simți că ești acolo. Nu-i deloc o senzație plăcută, dar e o experiență de neuitat.
Nota: 9/10.