Filmul românesc – retrospectiva 2024. Cele mai bune producții în viziunea a cinci specialiști

Radu Toderici recomandă:

Am ales cinci filme românești relevante pentru anul cinematografic 2024 și am observat după ce le-am pus pe foaie că se organizează de la sine, pe o axă cronologică imaginară, în trei categorii. Unul are acțiunea plasată în 1989, cu puțin înainte de căderea regimului socialist, două au ca subiect anii 90, iar ultimele două sunt preocupate de prezentul recent.

Filmul care se întoarce în cheie tragi-comică la sfârșitul anului 1989 e, desigur, Anul Nou care n-a fost (regia – Bogdan Mureșanu). În fiecare an, există un film românesc care irită și provoacă opinia generală, iar anul acesta a venit rândul filmului lui Mureșanu să fie disecat din toate părțile – mai ales după ce a devenit disponibil pe Netflix. Înainte de asta, a fost și un neașteptat fenomen de public, cu niște încasări surprinzătoare în primul weekend (dar și în cele următoare) pentru un film românesc. Cred că l-a ajutat faptul că e, cu structura lui mai sofisticată decât media comediilor recente de public românești și cu finalul de Forrest Gump ajustat la istoria autohtonă, ceva diferit de ce a ieșit pe ecrane anul acesta. 

Recomandări

Românca de pe malul Mării Adriatice care face torturi cu scufundarea Titanicului

Anul Nou care n-a fost e accesibil fără să fie jenant de ușor de consumat. Dintr-un alt unghi, e un film despre perioada socialistă – un tip de film asociat Noului Cinema Românesc și în general ocolit de public –, dar e o comedie, singurul gen care a făcut palatabilă reîntoarcerea la acea perioadă în ochii diverselor tipurilor de public românesc. Cu excepția lui 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, care intra în cinematogtafe la vremea lui anunțat de un Palme dOr, filmele românești despre socialism care au prins cât de cât la public (ca antologia Povestiri din Epoca de Aur) au fost scrise, ca și Anul Nou care n-a fost, pe ton de farsă. Cred că asta spune multe despre desprinderea imaginară de perioada de dinainte de 1989, văzută ca un mecanism involuntar de apărare la nivelul societății recente.

Există așteptări mari legate de apariția unui roman și/ sau a unui film care să facă ordine în mulțimea de micronarative legate de anii 90, anii tranziției. Anul acesta, au apărut două documentare care flirtează parțial cu aceste așteptări. 

Recomandări

Indispensabilii. Nu mai merge fără Ciolaci

Opt ilustrate din lumea ideală (r. Radu Jude, Christian Ferencz-Flatz) e un decupaj de 70 de minute cu reclame românești din anii 90. Consumerismul capitalist promovat de aceste materiale video vintage pare, văzut retrospectiv, naiv și calculat în același timp. Pentru a sublinia această idee, unul dintre aceste materiale e păstrat în stadiul de making of, cu mai multe duble ale reclamei finale montate una după alta. Mi-a plăcut abordarea, care are niște similarități cu un efort similar al lui Harun Farocki, O zi din viața unui consumator, ieșit în 1993 și asamblat tot din reclame, dar n-am putut să nu mă întreb cât poate supraviețui în mintea unui spectator o astfel de colecție de imagini fără niște legături precis stabilite cu contextul care le-a generat. 

Un al doilea film cu comentarii țintite despre anii 90 e Hai, România! (r. Claudiu Mitcu). Mitcu a realizat deja în Procesul, pornind de la un caz judiciar emblematic, o analiză foarte pertinentă a procedurilor și imaginilor tipice pentru perioada respectivă, și de aceea am ținut să văd acest documentar care putea să fie doar un exercițiu de nostalgie legată de prestația echipei naționale de fotbal la Cupa Mondială de Fotbal din 1994. E și asta, inevitabil, mai ales în partea a doua, dar în prima parte există un film mult mai bun, lăsat incomplet de Mitcu, despre modul în care au fost cumpărați jucătorii români de cluburi internaționale imediat după Cupa Mondială anterioară, cea din Italia, despre fața nouă pe atunci a capitalismului în intersecția lui cu fotbalul. E o poveste mult mai mare și mai relevantă, pe care îmi pare rău că Hai, România! o abandonează apoi pentru anecdote punctuale.

Recomandări

Un moldovean, anchetat că a spălat banii mafiotului Platon, a preluat de la oligarhul Rishat Safin unul dintre cele trei terminale de GPL din România. Rusul, condamnat în Elveția

În ceea ce privește prezentul recent, am reținut alte două documentare, unul despre generația care se stinge și altul despre cea care acum se definește. Primul, despre trecutul care se zbate să facă față prezentului prosper, e Moartea lui Iosif Zagor (r. Adi Dohotaru). E un film despre un bătrân din Cluj-Napoca evacuat din mai multe locuințe și încurajat de regizor să-și înregistreze viața de zi cu zi cu o veche cameră, pe casete video. Pe de o parte, acest concept, care îi permite protagonistului filmului să aleagă el însuși ceea ce e relevant din experiența lui trăită, pe de alta, interesul pentru viața celor care nu au o utilitate în noul context capitalist și sunt de obicei blamați pentru asta contribuie la relevanța formală și ideatică a acestui documentar. 

Prin opoziție, Vis. Viață (r. Ruxandra Gubernat) e, cel puțin la suprafață, ceva mai optimist. Ajută la asta și felul în care e montat filmul, ritmul și energia lui. E însă destul de puțin surprinzător faptul că poziția socială a tinerilor pe care regizoarea îi urmărește în anii terminării liceului și puțin după se aliniază destul de coerent cu ceea ce li se întâmplă pe perioada filmării. Săracii, până la urmă, se zbat să scape de sărăcie și de influența anturajului, cei cu resurse mai bune au crize de identitate. E o subtilă inegalitate care nu ține numai de șanse și pe care filmul, în ritmul lui accelerat, mi-ar fi plăcut să o detalieze cu ceva mai multă răbdare.

Victor Morozov recomandă:

Cele mai importante filme românești văzute anul acesta sunt documentare și încă nu au fost distribuite în săli, iar o bună parte din ele aparține unor regizoare aflate în afara (sau la periferia) industriei. Per total, e vorba despre obiecte artistice complexe, care pun probleme concrete de analiză, de la legitimitatea reprezentării unor anonimi pe ecran mare la recuperarea prin mijloace audio-video a unui trecut reprimat.

Sleep #2 (Radu Jude): capodopera românească a anului. Desigur, „acesta nu este un film” (ar zice profesioniștii profesiei), ci e, într-adevăr, mult mai mult de atât: trecere, timp, natură, nemurire și alte câteva teme smulse din inactualitate.

Opt ilustrate din lumea ideală (Radu Jude & Christian Ferencz Flatz): un inventar de reclame românești ca răspuns posibil pentru cum arată societatea noastră azi.

TWST – Things We Said Today (Andrei Ujică): un nou film al lui Ujică este by default un eveniment notabil pentru oricine are un minim de bun-simț.

Maia – Portret cu mâini (Alexandra Gulea): un asamblaj de surse, idei, formate care dă cu virgulă, dar doar după ce a făcut în sfârșit lumină prin istoria unei etnii marginalizate.

Tata (Lina Vdovîi & Radu Ciorniciuc): documentarul pornit ca gest combativ de restaurare a unei demnități furate pe plantațiile Occidentului și transformat în terapie cu ochii la generațiile care vin.

Triton (Ana Lungu): ce înseamnă să expui o viață în fața unor necunoscuți? Cât joc permite o arhivă documentară proiectată ca laborator al ficțiunii?

Alexa Florescu recomandă:

Săptămâna mare, de Andrei Cohn, nu doar pentru că formal e aproape impecabil, ci mai ales pentru că ne pune în față o oglindă deosebit de incomodă privind xenofobia și antisemitismul românești „de tradiție”, ca apoi să puncteze inima problemei: frica de Celălalt. 

Documentarul Alice on & off, de Isabela von Tent, pentru că am ieșit de la el cu inima frântă. Povestea acoperă aproape 10 ani din viața unei tinere ajunsă mamă la 16 ani, cu un iubit vamaiot sărit de 50, cu un trecut familial tulbure înecat în droguri, cu aspirații artistice uitate printre sesiunile de videochat necesare ca să-și câștige existența. 

Clasat, de Horia Cucuta și George ve Gänæaard, pentru că e un film independent făcut pe doi lei, care a luat pe sus TIFF-ul când a câștigat „Cel mai bun film românesc”. Vedem un fals-reportaj a la Recorder despre moartea suspectă a unui angajat ars de viu în camera cu servere a unei companii românești de mare succes care dezvoltă o IA pentru moderarea de conținut pe rețele. O conspirație ultra actuală care se țese invizibil prin provincialismul unui stat castrat de corupție, într-o ramă de investigație jurnalistică ca la carte, ce chiar a convins mare parte din sală că se uita la un documentar, nu la ficțiune.

Ext.Mașină.Noapte, de Andrei Crețulescu, pentru că e un film aproape inenarabil și inclasabil, ca un thriller deconstruit ludic și ca o scrisoare de dragoste și de adio adresată Noului Cinema Românesc. 

Amar, de Diana Gavra, pentru că e un documentar care a trecut aproape complet pe sub radar; e povestea unor hoți de buzunare români care activau prin străinătate și care au ridicat furtul la rang de artă și ritual. Dar observația socială și panorama umană relevată, mediile defavorizate, dependența de droguri, fracturile familiale care se petrec din cauza precarității sunt acute și bine ținute în frâul nemoralizator al regizoarei. 

Flavia Dima recomandă:

Năzuiesc că restul colegilor mei au pomenit deja de cele două filme ale lui Jude și de minunatul TWST al lui Andrei Ujică, așa că profit de ocazie pentru a înainta un top al filmelor realizate de regizoare – într-un an, iată, mai bogat în ele ca niciodată, reconfirmând faptul că cinemaul românesc de mâine aparține femeilor.

1. Maia: Portret cu mâini, de Alexandra Gulea 

2. Ink Wash, de Sarra Tsorakidis 

3. Viitor luminos, de Andra MacMasters

4. Triton, de Ana Lungu 

5. două scurtmetraje: Lucky Girl Syndrome de Raya al Souliman) + Decizia lui Claire de-a nu se ridica de Teona Galgoțiu.

Ionuţ Mareş recomandă:

N-a fost deloc un an rău pentru cinematografia română, cel puţin dacă luăm în considerare prezenţa internaţională (dar şi varietatea subiectelor şi stilurilor). Cele mai importante festivaluri generaliste (Rotterdam, Berlin, Cannes, Sarajevo, Locarno, Veneţia, Toronto), plus cele mai mari evenimente dedicate în principal documentarelor (FIDMarseille, Ji.hlava, IDFA) au inclus în selecţiile lor oficiale, în diferite secţiuni, cel puţin un lungmetraj românesc prezentat în premieră mondială. 

A fost un an generos, poate chiar istoric, în special în ceea ce priveşte cinematografia nonficțională – diversitatea documentarelor e tot mai mare şi mai stimulantă, de la formule mainstream sau clasice, la discursuri radicale, chiar experimentale (despre câteva dintre cele mai incitante propuneri vom vorbi mai multe abia în 2025, când se vor lansa în cinematografe). 

De altfel, filmul meu românesc favorit din 2024 (m-am oprit doar la cele lansate în săli) este documentarul de montaj Opt ilustrate din lumea ideală, de Radu Jude şi Christian Ferencz-Flatz, care, din păcate, a avut o distribuţie extrem de restrânsă (câteva proiecţii la Bucureşti şi Cluj-Napoca). Un film de montaj inventiv şi teribil de jucăuş şi de amuzant, care ne invită să ne privim critic istoria recentă prin lentila comic-caraghioasă a reclamelor TV din tranziţie. 

Apoi, mi se pare demn de reţinut Săptămâna Mare, al treilea lungmetraj al lui Andrei Cohn, care adaptează liber O făclie de Paşte, de I. L. Caragiale. Un film puternic, solicitant şi curajos, care redă transformarea unei potenţiale victime în criminal şi sondează cu răbdare nuanţele care însoţesc această prăbuşire în iraţional, într-un context social şi istoric – începutul secolului XX – plin de tensiuni interetnice şi interconfesionale mocnite (dar cu ecouri şi în prezent). 

Anul Nou care n-a fost, debutul lui Bogdan Mureşanu, a fost de departe cel mai discutat film românesc din 2024. Primul val de reacţii a venit odată cu lansarea în cinematografe în septembrie, imediat după premiera mondială de la Veneţia (unde a ieşit învingător la Orizzonti, a doua secţiune competiţională a celui mai vechi festival de film din lume), iar a doua serie de comentarii a apărut odată cu difuzarea sa la TVR şi apoi intrarea pe Netflix, chiar înainte de Crăciun. 

Receptarea nu a fost unanim pozitivă (am citit şi destule opinii critice, multe justificate şi argumentate), dar e cert că filmul a ieşit din bula cinefililor (acolo unde mor în cvasi-indiferenţă majoritatea filmelor româneşti de autor), iar cei aproximativ 100.000 de spectatori adunaţi în săli au arătat, după mult timp, că un aşa-numit film de festival poate stârni şi interesul unui public ceva mai larg (sigur, subiectul a contat enorm în acest caz, la care s-au adăugat succesul internaţional, distribuţia şi promovarea bune şi, nu în ultimul rând, un stil ceva mai accesibil). 

Dincolo însă de toate aceste lucruri extra-artistice şi de unele slăbiciuni în construcţia sa, mi se pare un debut matur şi solid – este viziunea foarte personală a unui autor de cinema în devenire asupra prăbuşirii comunismului în România. Senzaţia pregnantă pe care mi-a transmis-o Anul Nou care n-a fost e că niciun aspect din viaţa intimă sau socială a oamenilor, de la copil la pensionar, nu scapă fără să fie afectat de politic. Regimul comunist-totalitar atinge şi otrăveşte tot. Paranoia şi frica sunt omniprezente. De aici şi blazarea, chiar disperarea care învăluie fiecare personaj – a trăi în această societate decăzută, alterată, care abia se mai ţine şi în care totul a devenit butaforie exasperantă şi absurd traumatizant, ajunge să fie insuportabil.

N-am ajuns la o concluzie fermă în legătură cu Trei kilometri până la capătul lumii, de Emanuel Pârvu, nici după a doua vizionare. Pe de o parte, am apreciat ambiţiile sale (dorinţa de a face o frescă în cheie realistă, dar cu tentă moralistă, a unei întregi societăţi pornind de la o comunitate mică) şi multe dintre ideile de mizanscenă. 

Pe de altă parte, m-au dezamăgit nefructificarea pe deplin a peisajului şi cvasi-absenţa comunităţii locale, dar şi rigiditatea unor aspecte din scenariu (construcţia personajelor părinţilor, schematismul opoziţiei subînţelese dintre progresism vs. conservatorism). Cu toate acestea, cred că filmul va rămâne ca unul important din 2024, şi asta nu doar datorită prezenţei sale, valoroase, din competiţia de la Cannes şi a unor calităţi certe, cât poate mai ales intuiţiei extraordinare a lui Emanuel Pârvu de a ataca, în esenţă, ceea ce alegerile politice de la finalul anului aveau să scoată puternic în evidenţă: o ruptură majoră la nivelul societăţii (şi chiar în interiorul aceleiaşi familii) între două viziuni diferite, chiar opuse (şi aparent ireconciliabile), asupra lumii.

În final, ţin să mai menţionez două titluri. Unul e Familiar, un film care, în ciuda aspectului său ţepos şi iritant, m-a înduioşat prin îndrăzneala lui Călin Peter Netzer de a-şi expune, fără o plasă de siguranţă prea solidă şi fără prea multă autocomplezenţă, demonii personali. Altul e documentarul Vis.Viaţă – am apreciat generozitatea, curiozitatea şi empatia cu care Ruxandra Gubernat s-a apropiat de Generaţia Z, atât de vizuală şi de ofertantă, şi totuşi absentă din preocupările cineaştilor români.

La capitolul filme comerciale, lucrurile s-au aşezat în matca lor (aşa cum se întâmpla deja de ceva timp în alte industrii cinematografice europene) şi nu prea mai atrag atenţia bulei cinefile (care s-a năpustit în 2022 să comenteze Teambuilding). 

Însă aceste producţii şi-au creat publicul lor fidel, stabilizat, în majoritatea cazurilor, la câteva sute de mii de plătitori de bilete pentru fiecare. Apar şi aici tot mai multe filme (cel puţin zece pe an; în toamnă s-au lansat aproape unul pe săptămână), aşa încât e greu să ţii pasul. 

Nu le-am văzut pe toate, dar, după cele câteva bifate totuşi, mi se pare că nivelul e încă destul de jos – e o goană după bani, faimă şi respectabilitatea dată de apariţia pe marele ecran, încât nu mai e răbdare pentru o minimă căutare a unor idei interesante de cinema. A existat şi o excepţie – Moartea în vacanţă, de Cristian Ilișuan. Un film cu destule momente comice inspirate (chiar dacă nu şi originale), iar asta în special pentru că povestea nu s-a mai bazat doar pe personajul creat de Mircea Bravo (ca în precedentele două titluri din serie), ci şi pe alţi doi protagonişti (Costel Bojog, Maria Popovici).     

Urmărește-ne pe Google News