ComenteazăUn bărbat mărunțel urcă pe scenă, spune „bună seara!”, apoi „mulțumesc!”, când oamenii din fața scenei îl întâmpină cu aplauze. E răcoare în Sibiu, într-o zi de sfârșit de iunie, iar în Piața Habermann, acolo unde cântă Eric Tarantola, publicul s-a mai rărit.
Când oamenii aud că francezul rostește câteva cuvinte în română, încep să chiuie. Un puști din față strigă „Je taime!”, iar mulțimea începe să râdă. Râde și Eric Tarantola, de pe scenă. Se mișcă puțin pe loc, de parcă nu e hotărât ce instrument să ia în mâini prima dată. În stânga lui e o valiză goală și lângă ea, un trombon. Mai are aproape și chitanjo, un instrument neobișnuit cu două tastiere. Îi spune chitanjo pentru că e doi într-unul: jumătate banjo, jumătate chitară.
Universul tacâmurilor și al trombonului de la bunic
Eric Tarantola ia microfonul, îl fixează pe trombon și începe să cânte în timp ce cu piciorul apasă clapetele mixerului de sunet care emite în buclă sunetele înregistrate. După câteva note, îl oprește, lasă mixerul să cânte și scoate din lada mare din spatele lui un ceas. Lipește microfonul de el și ticăitul lui începe să se audă peste notele cântate mai devreme la trombon. Bărbatul numără secundele din buze: unu, doi, trei… Lasă ceasul și trece la lingurile pe care le trântește de câteva ori pe valiză. Muzica sună ca și cum la Sibiu ar fi o întreagă orchestră, nu doar un singur om.
„Bunicul meu mi-a lăsat moștenire trombonul și tot el m-a introdus în universul tacâmurilor care fac muzică”, spune francezul, după concert.
Și-a încheiat reprezentația așa cum a început-o: cu „bună seara” și „mulțumesc” în română. Cele câteva zeci de oameni și copii care au asistat la concert au fost în extaz când a luat în mâini chitanjo-ul.
„Bunica se enerva că îi stricam masa”
Povestim în spatele scenei din Piața Habermann din Sibiu și e încântat să poată vorbi cu noi în spaniolă. Rostește unele cuvinte cu un „s” din vârful limbii. Aproape toate răspunsurile sale încep cu „mi abuelo” – bunicul meu.
„Bunicul meu, când ne așezam la masă, făcea muzică din tacâmuri”, își amintește Eric Tarantola.
Era mic pe-atunci și își petrecea mult timp cu bunicii lui. A crescut într-un sat mic din Franța, de pe lângă Avignon. „Bunica era fascinată, dar se și enerva că îi stricam masa”, râde Tarantola.
A început să cânte la 14 ani
Prima întâlnire cu muzica dintr-un cadru mai formal a fost la 14 ani, când a început să cânte la chitară. A fost și prima dată când a pus mâna pe un instrument adevărat, ca să producă el muzică. Și-a dorit asta după ce l-a ascultat de multe ori pe bunicul lui, care a lucrat ca șofer de autobuz, cântând la trombon. Același trombon auriu cu pete roșiatice, urme lăsate de trecerea timpului, cu care Eric Tarantola cântă acum la festivaluri.
„Cred că tot ce am văzut de mic la bunicul meu reproduc acum, de aceea folosesc tacâmuri. Am și un set de oale de diferite dimensiuni”, spune francezul. Bunicul lui nu l-a auzit niciodată cântând și nici nu știe că nepotul îi duce acum moștenirea muzicală mai departe-n lume. N-a apucat.
Se joacă cu timpul. La propriu
La concertul din Sibiu, cu notele de trombon, chitară, banjo și linguri s-a împletit și ticăitul de la patru ceasuri. De mărimi și culori diferite, și ticăiturile sunt diferite: mai alerte, mai puțin alerte, mai înfundate sau mai puternice. Inițial, a folosit ceasul ca să contorizeze cât înregistrează pe mixerul de sunete un anumit sunet. Să nu-l țină prea mult sau prea puțin timp. Apoi, și-a dat seama că poate folosi ceasul ca pe lingurile care dau impresia de tobe și pe care le trântește de valiză ca să producă sunete.
„Am avut această idee de a utiliza câte un tip diferit de ceas pentru fiecare instrument pe care-l folosesc. Nu sunt ceasuri obișnuite. Am modificat fiecare ceas în parte și am pus un motoraș care merge în ritmul pe care-l stabilesc eu. Am un ceas care merge pentru ritmul de salsa, de exemplu, pentru fiecare stil muzical”, explică Tarantola.
„E un truc în care mă joc cu timpul”, completează el.
Povestea chitanjo-ului, instrumentul 2 în 1
Atracția principală din orchestra sa imaginară este chitanjo. Este o combinație de chitară și banjo, în care corzile se împletesc la interior, în cutia în care au fost introduse corpurile celor două instrumente. E un nou instrument, practic, unic.
„Și dificil de reprodus”, spune Tarantola, desfăcând cutia și lăsând la iveală corzi și mai multe butoane și fire legate între ele.
De meserie, tânărul francez este tâmplar, așa că nu i-a fost dificil să lucreze cu lemnul. Cutia chitanjo-ului este făcută din niște resturi de la construcții. La fel și lada mare în care își transportă celelalte „instrumente”, ceasurile, lingurile.
Scopul chitanjo-ului a fost, la început, unul mai degrabă practic.
„Am vrut să introduc în muzica mea sunetul banjo-ului, dar aș fi avut trei instrumente de cărat și ar fi fost foarte dificil să călătoresc așa, erau grele. Și chitară, și banjo, și trombon. Așa s-a născut ideea de a face un singur instrument, chitanjo, pentru a fi mai ușor să călătoresc cu el”, explică Tarantola.
Dar cu timpul, și-a dat seama că este cel care îi va aduce mai mult public, prin neobișnuința și unicitatea lui. „Atrage atenția vizual, arată mai distractiv”, punctează el.
„Strada e cea mai frumoasă scenă”
Eric Tarantola a studiat Conservatorul la Marseille. A cântat cu mai multe formații mici de-a lungul timpului, inclusiv cu una din Burkina Faso, din Africa. Asta l-a dus aproape prin toată lumea, pe toate continentele, cel mai mult prin Europa. În România se află pentru a doua oară, după ce a participat la un festival din Satu Mare acum câțiva ani.
A cântat și pe scenă, cu public care a plătit bilet ca să intre la concert. Dar tot strada e scena lui preferată.
Strada e cea mai frumoasă scenă. E fascinant să mă duc și să mă instalez pe o stradă și să nu știu ce urmează să se întâmple. Nu știu niciodată dacă se va opri cineva. Și îmi place să-i surprind pe oamenii care poate doar treceau pe-acolo și se opresc dintr-odată să mă asculte.
Eric Tarantola, artist stradal:
Își amintește că, atunci când era mic și se plimba pe străzile din Franța, erau acolo alți artiști stradali. Și se oprea să-i asculte cântând. E fericit că poate face el asta acum. Cel mai frumos moment, spune francezul, este când copiii se opresc și fac și ei zgomote, se bucură și râd mai ales când văd cum a transformat niște obiecte banale în instrumente muzicale.
„Vreau ca pentru muzica mea să plătească doar cine-și permite”
„Strada are acest efect, în care mereu se aud alte sunete, de exemplu sunetele clopotelor de la biserică. Îmi place să improvizez și să mă joc cu sunetele care se aud în jurul meu în timp ce cânt”, spune Tarantola.
„Practic, pe stradă mă joc cu sunetul vieții. Și de aceea prefer strada în detrimentul unui teatru închis”, adaugă el.
De-asta, dar și pentru că își dorește ca muzica sa să fie accesibilă oricui, iar oamenii să nu fie constrânși să plătească pentru a o asculta. „Dacă le place muzica mea și își permit, pot să-mi dea bani. Dacă nu le place sau nu-și permit, să nu dea bani”, explică artistul.
„România are un public liniștit și respectuos”
A observat diferențe în ceea ce privește publicul în țările în care a cântat. În România, de exemplu, spune el, oamenii sunt foarte liniștiți și respectuoși. „Cred că e o plăcere mare pentru artiști să cânte în fața unui astfel de public”, punctează Tarantola.
În Macedonia sau Irak, în schimb, „copiii chiuie întruna”. Îi place asta, pe de-o parte, dar pe de alta, „nu se mai aude ce cânți”.
Nu poate spune că îi place mai mult un anumit public, dar după ce a cântat în atâtea țări, și-a dat seama că îi place foarte mult energia oamenilor din țările din Europa de Est.
„Sigur, mai sunt și locuri precum Franța, unde e foarte dificil să cânți pe stradă, pentru că vine poliția. Sau se întâmplă să-mi fie furată pălăria în care primesc bacșiș”, râde artistul.
Definiția muzicii
Dacă-l întrebi ce definiție i-ar da muzicii, Eric Tarantola se duce cu gândul tot la bunicul său. „Bunicul avea o definiție foarte bună, dar niciodată nu mi-o pot aminti”, spune el, ușor încruntat, cu mâna la frunte, de parcă ar încerca să-și forțeze mintea să caute definiția bunicului.
„Cred că muzica e formată din acele sunete care te ating la inimă și te fac fericit”, rostește în final.
Prin ceea ce face el, cu orchestra imaginară, vrea să arate că muzica este și trebuie să fie mai degrabă o joacă. După ce a studiat Conservatorul, unde totul este formal, i-a auzit pe artiștii din Africa cântând liber, fericiți. „Cântau cum simțeau. Și îmi place acest tip de muzică”, spune el. Muzica poate fi ceva ludic. Pentru el e joaca descoperită de la bunicul lui în copilărie și care i-a adus libertate, adult fiind.