Comentează– Ai avut parte de vreo experiență neplăcută la vreun casting? Să fi plecat dezamăgit?
– Experiențele neplăcute apar în multe momente ale vieții. Cred că cel mai important este să-ți dai seama că ai greșit tu și să înveți ce poți face diferit pentru a nu mai repeta greșeala. Ceea ce încep eu să observ acum, vizavi de această lume, este că nu mai există acel respect pentru actori. Și regret foarte tare acest lucru. Cred că acum s-a dus această cultură a statutului actorului. Mă declar norocos deoarece nu am mai pățit de mult să nu fiu respectat la castinguri, dar știu că la noi în țară se mai întâmplă acest lucru.
– Primul tău rol principal într-un lungmetraj a fost un succes. La acel moment ți s-a urcat celebritatea la cap sau ai reușit să rămâi cu picioarele pe pământ?
– După succesul primului film, ”Eu când vreau să fluier, fluier”, oamenii nu doar mă felicitau, ci completau cu faptul că există riscul să mă pierd, deoarece am avut un proiect important atât de devreme. Dar eu nu consideram că este așa, deoarece știam că am pornit de jos. Eu am simțit că acel succes a fost un lucru bun și care a contat pentru mine și dezvoltarea mea. Cu toate acestea, am primit felicitări și din străinătate și erau deloc asemănătoare. Oamenii mă lăsau să mă bucur de acel moment. Cu picioarele pe pământ am rămas deoarece am muncit de la o vârstă foarte fragedă pentru că am văzut în jurul meu oameni care munceau și așa am simțit și eu să fac. Când părinții mei ne-au invitat în vacanță pe mine și fratele meu, i-am văzut lucrând la un restaurant în weekend, în timpul săptămânii aveau alte locuri de muncă. Eu și fratele meu ne jucam, stăteam pe plajă și după 2-3 zile m-am plictisit foarte tare și am început să debarasez mesele. Atunci am primit o sumă de bani de la soția patronului, iar acest lucru m-a motivat foarte tare și am continuat să fac asta zilnic. Aveam 13 ani și lumea a apreciat că mă vede muncind. Aș putea spune că nu sunt construit să ”mă ia valul” și să o iau razna.
– Puțini știu că ai lucrat în Italia în construcții. Ce ai învățat în perioada aia? Să apreciezi banul?
– Da, așa este. După ce mi-am dat seama că pot să fac bani, am început să muncesc, de la 14 ani, în fiecare vară, până în vacanța din clasa a XI-a. Eu chiar cred că munca te înnobilează și nu aveam nicio problemă cu faptul că lucram în 2 locuri, unul începea de la 6 dimineața. Nu aveam un motiv anume, ci așa am simțit. Îmi amintesc că toată munca de pe șantier a culminat cu faptul că am luat o lucrare pentru a face un tavan și când am băgat șpaclul, a căzut jumătate de tavan, ceea ce însemna că ar fi trebuit să lucrez de trei ori mai mult. Dar eu deja nu mai puteam, nu mai simțeam să fac asta și l-am rugat pe tatăl meu să finalizeze, iar eu am revenit în țară. Cam așa s-a încheiat această activitate pentru mine (râde).
– De cât timp locuiești singur? Ai locuit și în perioada când părinții tăi lucrau în Italia?
– Nu am locuit singur în acea perioadă, ci cu bunicii. Eu am locuit cu cei din partea tatălui, iar fratele meu cu cei din partea mamei. De ce? Pentru că noi eram ca Hiroshima și Nagasaki când ne întâlneam. Așa că ne vedeam în weekenduri și atunci era foarte complicat. Dar, da, îmi place să locuiesc singur. Nu pot să spun că îmi plac hărmălaia și lucrurile complicate.
– Cum a fost primul tău apartament? Ai stat cu chirie sau te-ai mutat abia atunci când ai reușit să-ți cumperi o casă a ta?
– Cred că am stat odată cu chirie, cu o verișoară. Dar la noi, la aromâni, psihologia este ca părinții să asigure copiilor o casă în care să locuiască, pentru a nu plăti chirie. Așa că nu am fost nevoit să muncesc pentru acest lucru. Evident că am avut grijă și am remobilat și aranjat aparamentul. Și Păunescu spunea ceva de genul: ”Trebuie să ne facem copiii cu o treaptă mai domni”, iar așa au gândit și ai mei. Cred că generația mea ar trebui să fie mai mult pe relaxare. Eu recunosc, cu acest confort asigurat de familie, vreau să îmi concentrez forțele pentru a aduce un renume artistic, dacă pe cel de oameni muncitori îl avem deja.
– De la ”băiat rău”, la fermier. Cum vezi experiența asta, mai ales că nu trebuie să faci doar munci fizice?
– Nu am nicio legătură cu mersul la țară, voi fi sincer. De la străbunicii mei încoace, toți au avut gândirea de a veni spre orașele mari, pentru a se realiza. Însă nu cred că voi avea probleme când vine vorba de muncă, îmi place și o fac. Văd această experiență ca pe o nevoie, în acest moment al vieții. Cred că aceste tipuri de examene sunt binevenite în viața unui om și voi vedea dacă tot ceea ce am acumulat, pot folosi într-o situație de stres, cum va fi ”Ferma”. Aș prefera să nu gătesc deoarece știu să fac doar lucruri extrem de simple, pot avea grijă de animale dacă mi se va spune ce trebuie să fac, îmi place să învăț lucruri noi.
– Ești genul care acceptă ușor ordinele? Ești dispus să faci compromisuri?
– Când e vorba de regizor și producător, nu am niciun fel de problemă, de obicei amo strânsă legătură cu regizorul care este Dumnezeu într-o filmare. Totodată, nu am o problemă cu ordinele și cu a îndeplini sarcini, nu am problemă cu autoritatea atât timp cât nu este batjocură sau nu îmi este afectată integritatea. Sunt un om corect și sunt dispus să fac compromisuri, dar depinde de ce tip.
– Pari genul care ”face urât la foame”. Cum crezi că vei reacționa când stomacul se va lipi de spate?
– Da, așa este, am o problemă cu mâncarea. Dacă muncesc, am nevoie de hrană, dacă nu muncesc, pot renunța și să mănânc doar o masă pe zi și să mă culc mai devreme. Nu știu cum reacționa, cred că vom descoperi împreună (râde).
– Pe cine lași acasă cât stai la Fermă? Cu alte cuvinte ai iubită?
– Acasă rămâne doar pisica, să aibă grijă de casă. Și probabil va mai veni mama, să îi dea de mâncare. În general, nu discut despre această parte a vieții, cred că ține de intimitatea mea. Cu toate acestea, pot spune că nu am iubită, sunt solo. Oricum, probabil în Fermă, toate lucrurile de care nu vorbeam vor ieși la iveală.