Drumul lui Gheorghe Ifrim, de la „Gigel, haiosul casei” la primarul Vasile din „Las Fierbinți”, a trecut pe la ASE: „Eu voiam doar să fiu contabil!”

–Libertatea: Înainte de a deveni actor, ați dat examen la ASE. Ce planuri aveați?
-Gheorghe Ifrim: Îmi plăcea foarte mult matematica. Algebra și analiza matematică, nu geometria. Și pentru că aveam această înclinație, m-am tot gândit la ce facultate să dau și mi s-a părut cea mai apropiată de mine ASE-ul în perioada aceea, pentru că erau și două materii clare: matematică și geografie. Vara munceam la sere, la Măgurele, ca să pot să îmi plătesc meditațiile, nu că mă trimiteau părinții. Eu am făcut chestia asta pentru că, fiind patru frați, era mai greu cu meditațiile.

-În primul an ați picat la ASE, ați avut ghinion. La fel s-a întâmplat apoi și la UNATC. Ce ați făcut în perioada aceea?
-Da, la mine a fost tot timpul la runda a doua. E mai bine, pentru că m-am maturizat. Am lucrat și la uzina de construcții și reparații utilaje, UCRU se numea, era pe Trafic Greu, în sectorul 5. Lucram ca să îmi plătesc meditațiile, adică nu muream de foame. Eram angajat acolo, răspundeam de presiune, acolo în fabrică erau niște polizoare uriașe care mergeau pe bază de presiune de aer, nu de curent electric. Și eu practic aveam vreo 4 cazane uriașe, făceau un zgomot infernal – tot timpul aveam senzația că explodează – și eu verificam presiunea la acele cazane, ca să nu fie mai mare decât trebuia.

A urmat toamna, am dat la ASE, am luat, simțeam că ceva nu e în regulă cu mine, dar nu știam ce. Mă regăseam așa într-un fel, dar simțeam că lipsește ceva, habar nu aveam ce. În orice caz, eram chitit să fac o facultate, nu se punea problema. Probabil că mă străduiam mai mult și terminam facultatea, dacă nu aveam alte variante. Mă vedeam contabil așa la o firmă, nu știu, poate chiar să și predau în facultate, nu aveam așa visuri mari, era și după revoluție, lucrurile le luai mai ușor așa.

–Dar văzându-l pe fratele dv., Lucian, care deja era student la Actorie…
-Niciodată nu m-a influențat cu nimic! El tot povestea de mine, de Gigel, ce face Gigel, eram așa, să zic, haiosul casei. I-a spus și domnului Cătălin Naum, care era director la Teatrul Podul Studențesc, unde a fost și el, și el i-a zis, într-o zi: „Ia adu-l pe Gigel să-l cunosc și eu!”. Și m-a luat într-o tabără la Costinești, a stat de vorbă cu mine și mi-a zis: o să fii actor! Și de atunci m-a dereglat un pic.

Mi-am retras dosarul de la facultate, părinții nu au știut, doar mama, lu tata nu am avut curaj să îi spun, lui i-am spus mai târziu. Mama a stat mai mult cu noi acasă și ne cunoștea mai bine, tata era ofițer în armată și era un pic mai ocupat. Noi cu mama discutam în general toate problemele, cu tata, mai rar. Prima oară nu am luat examenul, l-am luat a doua oară. Aveam încredere că pot să intru.

Picat la Teatru de Mircea Albulescu! 

-V-a picat Mircea Albulescu… Ați avut emoții?
-Recunosc că am fost slab, am avut emoții foarte mari, mai ales când eram tânăr eram un băiat mai emotiv așa, nu aveam tupeu. Am picat pe bună dreptate. Sigur că am fost fascinat de ce oameni am văzut acolo, dar nu m-am lăsat, am avut voință. Și a doua oară am intrat ultimul.

–Ați făcut pregătire pentru admiterea din anul următor?
-Da, cu domnul Cătălin Naum, dar nu pregătire, pentru că dânsul nu pregătea, te făcea să fii tu la examen. Noi nu eram lucrați, ăsta a fost și avantajul nostru, pentru că noi la examen nu spuneam monologul într-un fel. Noi eram liberi, spuneam cum simțeam la examen și dacă ne schimba tema, aveam o lejeritate în a schimba situația. Înainte de examen cu o zi ne-a dat șoc: ne-a chemat pe toți să spunem câte o poezie și a zis: “Foarte prost! O să pici!”. Dar a făcut-o cu bună știință. Îmi aduc aminte că noi am vopsit scena după 25 de ani la Teatrul Podul Studențesc, eram eu cu Bogdan Talașman, poate și Șerban Pavlu, Vlad Zamfirescu și în timp ce vopseam podeaua, spuneam și poezii, și monoloage, adică ne făcea să fim normali, când vopsești îți faci treaba, vorbești normal. Era foarte interesant ce a făcut cu noi. Asta se întâmpla cu o lună jumătate, două înainte de examen. Pe scenă am avut un spectacol, eram tânăr și am avut și eu un rol acolo, a fost bine pentru vârsta mea, cred că aveam 20-21 de ani.

–Faptul că fratele dv. era deja actor v-a ajutat la începutul carierei?
-Lucian este un profesionist și sigur că am avut și ce să văd. M-a ajutat enorm chestia asta. În primul rând, m-a ajutat foarte mult în clasă, am picat la domnul Gelu Colceag, Tania Filip, Radu Gabriel și Vali Sitaru. Noi am prins o perioadă în care lucram foarte mult și foarte bine, adică lucram vreo 10 ore pe zi. Am făcut și tabere de creație în anul întâi, doi, trei de facultate, am muncit foarte mult, în sensul bun. Am avut noroc de profesori extraordinari, contează foarte mult lângă cine crești. Și când termini facultatea contează în ce teatru ești.

–Cum a fost întâlnirea cu Victor Rebengiuc?
-În perioada aceea, domnul Rebengiuc era rector la facultate. Dânsul a văzut toate examenele la “Casandra” și ne știa. Eu la concurs nu am fost foarte foarte bun, dar dânsul avea și reperele de la spectacol și ne-a angajat. A fost concurs aici, la “Bulandra”, am avut emoții foarte mari, nici nu am avut timp să mă pregătesc, mi-aduc aminte că am și citit, la un moment dat, un monolog, pentru că am lucrat foarte mult pentru “Casandra”, dar își făcuse o părere după ce a văzut spectacolele de la “Casandra”. La teatru am fost la 18 ani, la “Bulandra”, prima piesă pe care am văzut-o în viața mea era cu Irina Petrescu și cu domnul Ogășanu. La Izvor, aici, am fost la primul spectacol.

–Povestiți-mi despre o întâlnire de suflet cu un mare actor. Ce sfat v-a dat?
-Eu am început într-un fel cu stângul cariera, pentru că era prejudecata asta: sunt ăștia de la televizor, grupul Vouă, glumăreții și dacă te uiți acum ce glume făceam noi, fără nici un fel de vulgaritate, sunt multe care ar putea să rămână în antologia umorului românesc. Era un fel de prejudecată în teatru, nu neapărat pe față, dar se simțea chestia asta. Nea Victor (n.r. – Victor Rebengiuc) mi-a spus că trebuie să muncești mult și nu poți să ai pretenții până nu arăți ce poți. Și i-am ascultat sfatul, am început să fac proiecte independent. Am stat de vorbă cu mulți actori, dar domnul Rebengiuc mi-a fost ca un tată, să zic așa, mi-a plăcut și îmi place mult ca actor, și nu numai el, Gheorghe Dinică și mulți actori mi-au plăcut. În general, când lucrezi cu mari actori, vezi și cum se comportă pe scenă, cum repetă. Am crescut lângă mari actori.

Cred că un actor profesionist poate să facă și teatru, și televiziune, telenovele, filme, seriale, dacă el nu trădează meseria, poate să facă și stand-up, orice. Legat de stand-up, vă spun sincer că mi-aș dori să fac, dar nu am timp. Eu îi apreciez pe toți care fac asta. E loc pentru toată lumea. Important este să respecți publicul, să o faci cum trebuie.

–Și fratele dv. lucrează aici, la Bulandra. Ați avut ocazia să jucați împreună?
-Am jucat în „Însemnările unui necunoscut”, în regia Ducu Darie, am jucat în “O scrisoare pierdută” și cred că o să ne mai întâlnim, tot ce e posibil. Am jucat și la „Creangă”, în „Dragonul”, în urmă cu ani. Eu mă înțeleg foarte bine cu el pe scenă, e un actor foarte bun și ne facem treaba foarte bine”

În zona asta de comedie e clar că am loc și că pot să îmi fac treaba, dar prefer să explorez și alte zone, de aceea am și acceptat rolul din “Rața sălbatică”, unde nu mai e comedie, e un rol dramatic și am câștigat un pariu cu mine. Și vreau să mai intru și în zona asta.

Foto: Sorin Cioponea

---

Citește și:

În drum spre Cannes, regizorul Corneliu Porumboiu a sesizat schimbările din Libertatea. „M-a cutremurat povestea românului Gică, omorât în Suedia!”

 
 

Urmărește-ne pe Google News

• Gheorghe Ifrim