„Grota”, un film despre o peșteră adâncă de 700 de metri, ne îndeamnă să ne uităm în interiorul nostru

„Grota” / „Il buco” e al treilea lungmetraj al lui Michelangelo Frammartino, cineast născut în 1968, cu studii inițiale de arhitectură. Distins cu Premiul Special anul trecut la Veneția, după ce în 2010 luase la Cannes Premiul Europa Cinémas în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs cu „Le quattro volte”, Frammartino e acum un nume de urmărit în lumea filmului.

Dar „Grota” l-a făcut celebru și în zona speologiei, deși Frammartino a devenit întâmplător pasionat de speologie după ce a aflat în 2007 de grota Bifurto din Calabria, numită Abisul Bifurto pentru că are aproape 700 de metri adâncime. Până să se decidă să facă un film despre  Bifurto, Frammartino și-a luat licențele necesare pentru a putea coborî în adâncime. 

El a pregătit apoi o operațiune de o precizie aproape militară care în final s-a topit pe ecran într-o meditație elegiacă despre viață, moarte, industrializare și frumusețea brută a naturii.

„Grota” sugerează un peisaj interior care pentru Frammartino a devenit metaforă a cinemaului, artă care explorează zonele ascunse ale vieții. 

Ea a adus cu sine și paralela inevitabilă cu peștera lui Platon, consacrată de multă vreme ca alegorie a cinematografului, deși Platon considera că umbrele proiectate pe pereții peșterii vorbesc despre gradul de iluzie al vieții reale.

Recomandări

Guvernul Ciolacu 2, învestit după audieri fulger. Puterea a tremurat până în ultimul moment. Ce nu s-a văzut la televizor

Filmările au constituit cea mai mare provocare și pentru că umiditatea e extremă în grotă, și pentru că era nevoie de un aparat de filmat care să facă față întunericului etanș de jos, din care să decupeze cât mai bine ambianța.

Filmări fără lumini suplimentare

Cu un cablu optic lung de un kilometru și o echipă de șapte oameni care aveau obligația licențelor necesare pentru a coborî în abis, grota se dezvăluie privirilor noastre doar prin ceea ce parcurg lanternele de pe căștile speologilor. 

Nu au fost folosite lumini suplimentare, de aici senzația și mai intensă că speologii din film, care cartografiază peștera reconstituind prima expediție, din 1961, o fac, de fapt, pentru prima dată. (În 1961, Bifurto era a treia cea mai adâncă grotă din lume cercetată de om.).

Lucrând doar cu neprofesioniști și reconstituind o expediție reală căreia îi alătură imagini de documentar etnografic, filmul nu e nici ficțiune sută la sută, nici documentar, ci explorează punctele de joncțiune dintre realitate și ficțiune din zona cinemaului și nu numai.

Frammartino se joacă intenționat cu planurile temporale, profitând de faptul că peisajul de la suprafață – munții, satul – pare imuabil și etern. 

Recomandări

Vlad Pascu riscă o pedeapsă mai mare, după ce Judecătoria Mangalia a decis să îi schimbe încadrarea juridică în dosarul accidentului de la 2 Mai

Sătenii ar fi putut fi îmbrăcați la fel și în anii 60, și azi; femeile ar putea spăla și azi rufele la râu. Trec minute bune până să te prinzi că acțiunea filmului nu se petrece în prezent –iar declicul se produce (nu întâmplător) când sătenii urmăresc la un televizor instalat în stradă un reportaj alb-negru despre un zgârie-nori dintr-un mare oraș italian. Ecranul televizorului aduce în propoziție ideea lui Platon despre iluzia vieții reale, dar vorbește și despre industrializarea, avântul spre cer al tehnicii, care distruge ce e autentic și profund în viață.

Oameni și sfinți

„Le quattro volte”, filmul său din 2010, din peisajul sătesc al Calabriei, era o meditație fără dialog despre moarte, viață și transmigrarea sufletului pe mai multe paliere (vegetal, animal, uman). 

„Grota” continuă această meditație operând concomitent pe două mari planuri spațiale – ce e la suprafață și grota pe care o explorează speologii, dar și pe nivelurile trecut-prezent, care comunică misterios.

Recomandări

Coșul de cumpărături, mai ieftin în Ungaria decât în România | Experiment Libertatea

În acest angrenaj de funii și planuri, divinitatea intervine subtil. Speologii sunt cazați în magazia bisericii din sat, unde dorm pe jos printre sfinți de recuzită, care par persoane reale. 

Corpul nostru și marele corp al naturii

Imaginea lui Renato Berta e într-adevăr remarcabilă, alternând filmările panoramice ale munților peste care cel mai pregnant personaj al filmului, un bătrân păstor, își poartă vacile, cu grosplanuri ale feței acestuia, peste care timpul a săpat șanțuri, și, coborând și mai în adânc, cu imaginile claustrofobice ale intestinelor pământului.

Păstorul e urmărit în activitatea lui mai mult contemplativă (vacile sunt cuminți, el doar stă pe culme și privește în zare) în paralel cu sosirea speologilor, pregătirea expediției și expediția în sine. Când într-o zi păstorul se accidentează, trupul lui, pe care aparatul de filmat nu-l poate sonda, așa cum nici fața lui nu ni se deschide înțelegerii, începe să comunice și mai bine cu grota care e treptat luată în posesie de speologi.

Și corpul bătrânului (al oricărui om) e un univers care merită explorat. Medicina nu reușește singură să-l cuprindă, deși pretinde că l-a cartografiat până la capăt. 

Pe de altă parte, corpurile noastre comunică discret cu marele corp al naturii. Și natura e vie, iar ritmurile ei pot fi percepute de cine se poate armoniza cu ele, lucru care se întâmplă greu în agitația vieții moderne.

Un dar pentru fiecare

„Grota” nu dă sentimentul că își propune neapărat să spună ceva. Poate că declicul inițial a fost dorința de a vorbi despre speologie cu instrumentele unei arte care negociază permanent ce arată cu ce ascunde. 

Dar filmul îl invită mai degrabă pe spectator să-și regleze respirația după cadrele lui liniștite (și speologii lucrează calm), creând condițiile unei percepții interioare care devine mai intensă după ce se aprinde lumina. 

Ceva de genul unei meditații ghidate, unde fiecare participant are traseul lui cu zone de lumină și de umbră care continuă să danseze după ce filmul e gata. Poate că unele cadre (mingea cu care speologii joacă fotbal și care traversează cadrul cu grota filmată din contraplonjeu) par prea regizate, dar ansamblul e omogen și reușește să sugereze o zonă profundă care merită explorată de fiecare dintre noi. 

Pentru unii, „Grota” poate fi „o experiență cinematografică mistică” (a spus Bong Joon-ho, care a condus juriul de la Veneția), pentru alții, o încercare de a săpa cărare spre o zonă interioară neexplorată suficient. Spectatorii obișnuiți cu ritmul cinemaului comercial ar putea găsi fanta închisă. Cum toți suntem egali, doar că ne îndreptăm spre același loc în ritmuri diferite, fiecare poate lua din „Grota” exact ce are nevoie pentru a avansa. 

Trailer: 

Urmărește-ne pe Google News