Omenirea e extinctă! Catastrofa
de care ne temem a avut loc deja în „I am Mother”, a cărui acțiune e plasată
cândva în viitor. Nu ni se spune ce s-a întâmplat, dar știm sigur că Terra e
pustie.
Din fericire, savanții pregătiseră
un plan B: un buncăr automatizat, construit special pentru a repopula planeta într-o
astfel de situație. Alertat de dispariția pământenilor, robotul însărcinat cu
această misiune alege unul dintre cei 63.000 de embrioni din depozit și-l pune „la
cuptor”.
De ce un singur embrion? Pentru
că robotul va juca rol de mamă, misiune deloc ușoară. Simte că trebuie să
dobândească experiență înainte de a putea crește gemeni, octupleți sau un
întreg continent de bebeluși.
Mama, Fiica și Femeia
Așa a apărut pe lume Fiica (Clara Rugaard), o adolescentă strălucită și obedientă, educată ca la carte de către robotul care-și spune Mama (vocea lui Rose Byrne). Deși nu a intrat vreodată în contact cu altă ființă umană, își detestă propria specie pentru faptul că s-a autodistrus.
Fiica își petrece zilele studiind filozofia, sub îndrumarea Mamei, iar în timpul liber urmărește înregistrări vechi ale talk show-ului lui Johnny Carson. Nu mă-ntreba de ce.
Într-o bună zi, rutina celor două
e întreruptă de vizita unui musafir neașteptat. O femeie, jucată de Hilary Swank, bate la ușa buncărului și
cere disperată refugiu.
Stai așa, omenirea nu era
extinctă? Începe să se cam destrame peisajul pe care Mama i l-a pictat Fiicei.
Tânăra nu a ieșit niciodată din fortăreața lor sterilă, știind că atmosfera
terestră e toxică, dar apariția acestei femei îi dă peste cap întreaga
percepție asupra lumii exterioare și-i umple capul de întrebări. Să vedem dacă străina
o va lămuri…
Bugetul mic, un mare avantaj
În regia debutantului Grant Sputore, acest thriller-SF australian își fructifică la maximum bugetul limitat, transformându-și handicapul într-o oportunitate. Din lipsă de fonduri, toată acțiunea se desfășoară în buncăr, un cadru restrâns care favorizează tensiunea și claustrofobia.
Din același motiv, Mama nu e un model 3D realizat pe calculator, ci un actor real costumat în robot. E o prezență vie, tangibilă, care interacționează convingător cu mediul și cu celelalte personaje. E realistă.
Probabil că tot din cauza
bugetului (relativ) modest a ales Sputore un proiect cu puțini actori. Din nou,
e o decizie care avantajează filmul. Fiind puține personaje, avem timp berechet
să le cunoaștem și să aprofundăm relațiile dintre ele, chiar dacă nu ne atașăm
de vreunul în mod special.
Ești mereu în gardă
Povestea surprinde constant, dar
nu-i nimic revoluționar sau nemaivăzut. Mai interesant decât dezvăluirile
propriu-zise este modul în care personajele ajung la adevăr: tiptil, privind
peste umăr, temându-se că Mama le va surprinde cotrobăind prin sertare
interzise.
Un plus de încordare vine de la
faptul că nu știm cum va reacționa robotul, dacă într-adevăr le prinde pe
picior greșit. Vocea caldă a lui Rose Byrne îl face să pară blând și bine
intenționat, dar lipsa de expresivitate a chipului metalic te ține permanent în
gardă.
Fii cu ochii-n patru după indicii!
Există riscul să rămâi puțin
confuz la final, dar toate răspunsurile sunt ascunse în film. Primești constant
indicii cu privire la identitatea Femeii sau la rolul jucat de Fiică pe tabla
de șah a Mamei. E genul de poveste la care continui să meditezi după ce ai
stins televizorul, până reușești să faci toate legăturile.
Dacă finalul ar fi fost mai bine închegat, poate că nu era nevoie să scotocești prin memorie după explicații subtile. Așa, încheierea pare repezită și incompletă, de parcă a existat cândva o scenă în care robotul ne satisfăcea toate curiozitățile, dar a fost eliminată la montaj.
Mulți vor aprecia sfârșitul ambiguu
și vor accepta provocarea de a-l descifra, dar îi înțeleg și pe spectatorii
care se vor dezumfla în ultimul sfert de oră.
Dacă ești în căutarea unui SF lent
și tensionat, lipsit de împușcături cu lasere, care să-ți solicite un pic
neuronii, s-ar putea să-ți placă „I am Mother” (Eu sunt Mama). Îl găsești
online, pe Netflix.
Nota: 7,5/10.