Întâlnirea mea cu Paul McCartney. O mărturie din New York

Despre Andrei Ujică, „Hollywood Reporter” a scris, la premiera din 2010 de la Cannes a documentarului „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, că face „o muncă exhaustivă”. 

Secretul capital al lui Ujică

Că e un mare muncitor este unul dintre complimentele cele mai riscante pe care le poate primi un artist. Cel puțin ca percepție neofită, cinematografia e un domeniu al inspirației. 

Ujică și-a multiplicat reputația de truditor îndărătnic al filmului. Munca e secretul său capital. Încă de la începutul anilor 90, când Andrei Ujică a apărut cu documentarele sale cult, „Videogramele unei revoluții” (1992) și „Rupt de prezent” (1995), a ieșit la iveală cantitatea de efort înșurubată în aceste filme ale regizorului român școlit la Heidelberg.

Când, mai apoi, lumea a fost udată de valul de tineri regizori ai Noului Val românesc, mulți dintre ei maniaci ai muncii, presa internațională a readus în discuție similitudinea cu tehnica lui Ujică. 

Andrei Ujică a trimis redacției Libertatea un articol ca un panoramic de senzații intime. El povestește întâmplările stranii în care se oglindesc viața lui ca artist, pierderile personale și un oraș fabulos, New York, pe care îl visează încă din copilăria și tinerețea comunistă din Timișoara. Născut în 1951 și plecat din România în 1981, creator de filme din 90 și până acum, el s-a mutat în noul mileniu împreună cu „secolul lui Andrei Ujică”, așa cum numea „Cahiers du Cinema” timpul pe care îl repetăm mereu și mereu.

Întâlnirea mea cu Paul McCartney

A avut loc pe 8 octombrie 2021 la New York. Aș fi putut spune că s-a-ntâmplat pe nepusă masă, dacă n-ar fi fost într-un restaurant. Să-i zicem atunci c-a venit din senin, deși era înnorat afară. A doua zi ar fi fost ziua lui John. Ar fi împlinit 81 de ani. 

La aniversarea lui de 70, am fost seara cu Marietta, nevastă-mea, pe Strawberry Fields din Central Park, dând și noi curs unei invitații publice a lui Yoko. Lou Reed a prezentat un film despre anii din America ai lui John și după aceea am ascultat cu toții, așezați pe iarbă, „Imagine”. Oamenii au aprins lumânări.

Între timp, Marietta s-a stins. S-a dus și Lou Reed. Iar John nu mai e de mult. Atunci eram acolo, fiind invitat la New York Film Festival cu „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. În toamna asta mi-au selecționat un scurtmetraj pe care l-am ținut în sertar 20 de ani.

Ziua în care tinerețea a intrat în sac

Când a fost împușcat John, în decembrie 1980, am umblat vreo două zile fără țel prin Timișoara, știind că tinerețea noastră a luat brusc sfârșit și atunci m-am hotărât definitiv ca, în cazul în care voi primi pașaport – aveam o invitație de la Universitatea din Heidelberg – să nu mă mai întorc în România. Opt zile mai târziu s-a născut fiul nostru, Matei.

Încă dinainte de seara aceea din Central Park îmi încolțise în minte ideea să fac un film despre influența Beatleșilor asupra vieților noastre, altfel spus, despre felul în care ne-au modelat ei profilul emoțional. 

Cred că mă hotărâsem chiar despre ce moment anume să fie vorba: primul lor concert pe Shea Stadium din New York, care a avut loc pe 15 august 1965 și a marcat punctul culminant al beatlemaniei. 

Voiam să reconstitui weekendul acela – de la sosirea lor la JFK, vineri pe 13 la prânz, până duminică seara, la ieșirea de pe stadion – din perspectiva unor adolescenți care se pregătesc să meargă la concert. 

Unul din personajele principale este Geoffrey, fiul lui Joe OBrien, un DJ în vogă din epocă, amfitrionul emisiunii matinale la WMCA, primul post de radio care a transmis piese de Beatles la New York. Pe-atunci un tânăr scriitor, el a devenit între timp un poet și eseist cunoscut și a trecut de 70 de ani. Rolul lui va fi interpretat de un tânăr actor.

Când am revăzut New Yorkul

Va fi, așadar, și un film despre New York. E locul în care te simți imediat acasă, indiferent de unde vii. E citadela secolului XX. Îl și știi bine, din atâtea filme. Mie, în adolescență, la Timișoara, îmi erau mai cunoscute cartierele New Yorkului decât cele ale Bucureștiului, de exemplu.

S-au făcut între timp zece ani de când târăsc proiectul ăsta după mine. Am început să lucrez la el în 2011 și am tot fost blocat. De moartea Mariettei întâi, pe urmă de probleme de drepturi, apoi de pandemie, atunci când mi-a dat și mie târcoale, chiar dacă din alte cauze, moartea. De fiecare dată întreruperea a durat aproape doi ani.

Când l-am revăzut acum o lună, orașul tocmai își revenea și era livid, ca un pacient ridicat și el de pe patul morții. 

Poate că proiectul ăsta a trebuit să poarte un stigmat funest așa cum asupra Beatleșilor s-a așezat umbra morții lui John, la care s-a adăugat cea a lui George. Am stat și de data asta la Warwick Hotel, pentru că acolo au fost cazați ei în 1965.

„Voi știți cine e în spatele lui Andrei?”

Premiera scurtmetrajului cu care am venit în acest an a avut loc marți, 5 octombrie, ca întotdeauna la Lincoln Center, gazda festivalului. 

Acolo mi-am dat întâlnire cu Geoffrey OBrien, eroul din filmul meu în lucru, și cu Josh Siegel, unul dintre curatorii din departamentul de cinema de la MoMA, să luăm prânzul împreună, vineri, într-un restaurant din Manhattan, nu departe de Warwick. Avea să ne însoțească și Dorothée Charles, doamna care s-a ocupat de organizarea călătoriei mele.

Vinerea aceea a fost o zi călduroasă, dar cu cer acoperit. 

Luăm loc la una din mesele de pe trotuar ale restaurantului, așa cum e acum moda și la New York. Geoffrey adusese cu el două fotografii în care tatăl său era împreună cu Beatleșii în 1965. Comandăm mâncarea și începem să stăm de vorbă când o surprind pe Dorothée uitându-se insistent la masa din spatele meu, unde erau doi domni, apoi mutându-și imediat privirea către telefonul ei, căutând ceva pe internet. În sfârșit sigură de descoperirea ei, se apleacă deasupra mesei și ne spune cu glas scăzut: „Voi știți cine e în spatele lui Andrei?”.

Liniștea cuiva care-și poate permite să iubească toți oamenii

Josh și Geoffrey, care erau unul în fața, iar celălalt în dreapta mea, se uită în direcția aceea și fac deodată ochii mari. „Cine e?”, întreb. „Paul McCartney”, răspunde Dorothée, abținându-se să nu pufnească în râs. „Trebuie să vorbești cu el”, îmi mai șușotește. 

Eu ridic din umeri și, probabil, pălesc. Josh, cu mai multă prezență de spirit decât noi, ia fotografiile aduse de Geoffrey și le întinde către masa vecină: „Trebuie să vedeți asta”.

Paul se întoarce, ia fotografiile, se interesează când au fost făcute, își aduce aminte de The Good Guys, cum se numea grupul de DJ de la WMCA, din care făcea parte tatăl lui Geoffrey. Atunci reușesc și eu să îngaim ceva: „Sir Paul, este o mare onoare să vă întâlnesc!”. „Oh, dear”, zice el și-mi pune mâna pe umăr. Are liniștea cuiva care-și poate permite să iubească toți oamenii. Apoi tot Josh e cel care începe să mă prezinte, dezvăluindu-i că lucrez de ani de zile la un film a cărui acțiune se petrece în jurul primului lor concert pe Shea Stadium. La care Paul îmi spune, cu amestecul acela de politețe și ironie pe care l-a avut dintotdeauna: „Then you are a famous director”.

„Nowhere near as famous as you, Sir Paul”, reușesc să i-o întorc, mândru de ce mi-a ieșit pe gură. 

Toată lumea râde, el mă bate prietenește pe același umăr, după care îmi urează succes cu proiectul. Îi răspund că dacă reușim, în sfârșit, să-l terminăm, o să-l anunțăm și îl invităm la premieră. „Sigur”, spune el, „acum știi unde mă găsești”.

Râdem încă o dată cu toții, după care ne întoarcem fiecare către masa lui.

Au început să se aprindă luminile

Imediat după aceea, m-am ridicat și m-am îndepărtat de pergolă, ca să fumez o țigară și să încerc să mă liniștesc. Când m-am întors, Paul pleca împreună cu comeseanul lui, fără bodyguarzi, ca doi trecători obișnuiți. 

M-am apucat să trimit mesaje cu poza făcută de Dorothée, ca să le arăt prietenilor ce mi se întâmplase. Primul a fost, bineînțeles, pentru Matei, fiul meu. 

M-am dus după aceea la hotel, unde am stat o vreme pe terasă, aveam camera cam pe la același etaj la care stătuseră ei în vara lui 1965 și-mi treceau prin fața ochilor imaginile cu tinerii care blocaseră intersecția străzii 54 cu 6th Avenue și cu fetele care cântau „We Love You Beatles” al lui The Carefrees, uitându-se-n sus în speranța că ei vor apărea la geam. Unul dintre prieteni mi-a răspuns la mesaj cu o vorbă de adolescent: „Gata, tricoul ăla nu mai vede mașina de spălat”.

Tind să cred că întâlnirea asta poate risipi aura mortuară care a înconjurat proiectul din start. Am ieșit să mă plimb, umblam cu pași ușori și mă uitam la orașul încă trist. Se lăsa seara, au început să se aprindă luminile, iar New Yorkul a arătat deodată cum e el în filme.

John și istoria contrafactuală a vieților noastre 

Cam la vreo două săptămâni după ce-am ajuns din nou acasă, a apărut în The New Yorker un fragment din „The Lyrics: 1956 to the Present”, cartea lui McCartney anunțată pentru începutul lui noiembrie. 

E un fel de autobiografie scrisă de-a lungul cântecelor. Povestește acolo cum mai de fiecare dată când se duce la Liverpool reface drumul de la casa părintească de pe Forthlin Road până la Peters Church din Woolton Village, unde s-a dus la chermeza din 1957 cu gândul să găsească o fată, iar Ivan Vaughan, un coleg de școală, i-a făcut cunoștință cu John care cânta acolo cu formația lui, The Quarry Men. Și de fiecare dată se întreabă cum i-ar fi arătat viața dacă nu s-ar fi dus în seara aceea acolo.

În seara zilei în care l-am întâlnit pe Paul, am trecut pe lângă Central Park, pe latura cu trăsurile pentru turiști, în drum spre Lincoln Center, ca să merg la un film și m-am întrebat și eu cum ar fi continuat viețile lor, dacă în decembrie 1980 n-ar fi murit John.

Și pe ce drum ar fi luat-o a mea?

București, 1 noiembrie 2021

Foto: EPA

Urmărește-ne pe Google News