INTERVIU. Actorul Andi Vasluianu la Anonimul: „Mințim foarte mult și fabulăm. Trăim sindromul Facebook”

În scurtmetrajul regizat de studenta Carina-Gabriela Daşoveanu și premiat în secţiunea Cinéfondation din cadrul Festivalului de Film de la Cannes, Andi Vasluianu (46 de ani) joacă rolul lui Dani, un soț blazat, urmărit în căsnicia lui de umbra propriilor frustrări. Relația cu Lili, soția lui, care muncește ca șofer de taxi, este distantă, presărată cu rare scântei ale unor oameni care, deși se cunosc de ani, nu mai comunică deloc.

Despre importanța comunicării, dar și despre nevoia de a-ți recunoaște vulnerabilitățile vorbește actorul Andi Vasluianu în Libertatea. În martie, acesta a câștigat Ursul de Aur de la Berlin împreună cu echipa filmului „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, în regia lui Radu Jude. 

De la Profu’ de pe PRO TV și domnul Otopeanu din „Babardeală cu bucluc…”, Andi Vasluianu a făcut o oprire și în Delta Dunării pentru a participa la a 18-a ediție a Festivalului de film Anonimul.  

Recomandări

Crima pasională din lumea bună a Bucureștiului care a rămas nerezolvată și la 90 de ani distanță. Cum a sfârșit Tita Cristescu, prima Miss România

Libertatea: Înțeleg că ai jucat pro-bono în scurtmetrajul „Prin oraș circulă scurte povești de dragoste”. E un lucru pe care-l faci des?
Andi Vasluianu: E firesc, sunt studenți. Eu am de dat mult scurtmetrajelor, mai ales, școlii  UNATC, că eu așa am început. De multe ori au ieșit glume de tipul: „dar în ce scurtmetraj nu joacă Vasluianu?” Când Cătălin Mitulescu a venit la mine – eu eram în anul 3, el în anul 1 – și mi-a propus să joc în scurtmetrajul lui, am zis că de aici eu am de învățat multe. Era o lume pe care abia o cunoșteam. Datorită scurtmetrajelor am fost chemat la „Furia”, în 2001. Radu Muntean m-a văzut într-un scurtmetraj la festivalul studențesc Cinemaiubit și de acolo m-a chemat la probă. Astfel s-au deschis multe uși.

– Anul acesta, la Anonimul, au fost înscrise în competiția pentru scurtmetraje peste 80, mai multe ca oricând. E mai ușor să faci un scurtmetraj sau e vorba doar de bani, de buget? 
– În primul rând e vorba de bani. În al doilea rând, îți faci mâna pe scurtmetraj. Mi-amintesc că Cristian Nemescu (regizorul care a murit într-un accident rutier în 2006, n.r.) – Dumnezeu să-l ierte! –  când a făcut „Marilena de la P7”, pe care l-a făcut din banii lui, a fost ca o pregătire pentru California Dreamin’. El a și zis că-și dorește foarte tare să facă niște cadre, să se joacă cumva cu camera, de probă pentru lungmetraj. Era un fel de antrenament. E mai ușor din punct de vedere financiar, dar te și ajută.

Recomandări

Viitorul automobilelor pe hidrogen și al hibridelor nu sună bine. Explicațiile a doi experți: „Zilele lor sunt numărate” I Interviu

– Apropo de ajutor, cum ți se pare că s-a descurcat statul în pandemie la nivel de „bani pentru artiști”? Ai fost unul dintre oamenii care au susținut redeschiderea teatrelor și a cinematografelor în pandemie. 
– Eu cred în virus, cred că există, mi se pare ridicol că oamenii nu vor să se vaccineze. Dacă nu crezi în evoluția medicinei de-a lungul anilor, atunci uiți că noi trăim cea mai frumoasă perioadă a omenirii de când existăm. Și asta e datorită evoluției medicinei. 

Cred însă că oamenii care merg la teatru sunt mai atenți, mai educați decât alții, care poate nu sunt la fel de atenți la anumite lucruri. D-asta am zis atunci că mi s-a părut absurd să fie deschise jocurile de noroc, când teatrele erau închise. Mi s-a părut inegal. E adevărat, noi nu aducem mult economiei și d-asta am fost tratați separat. Dacă le privești, îți dai seama că adevărul e pe la mijloc. Eu, din fericire, sunt angajat, am avut un salariu, dar sunt foarte mulți oameni care n-au avut, care au suferit enorm.

– Cultura și educația sunt în continuare niște cenușărese în România? 
– Sunt și au fost dintotdeauna, dar asta e de pe vremea lui Shakespeare. Eu însă m-am cam detașat de tot ce înseamnă politic. Îmi dau seama că treaba mea e treaba mea și pe aia încerc să o fac cât mai bine. Am senzația că la noi funcționează toată lumea emoțional, sare la gât emoțional, nu gândesc rațional. Dar de-aia nici nu mă mai bag, îmi dau seama că nu e treaba mea. 

Recomandări

Culmea interceptărilor. Fost șef de la Imigrări Caraș-Severin, acuzat de corupție, înregistrat de DNA în timp ce vorbește singur: „Care … e ăsta!? Nu înțeleg”

„Nu mă interesează politica, nu mă pricep și nu-mi place”

– Dar la nivel cetățenesc, e nevoie și de fapte civice, nu?
– Fapta mea civică e să-mi fac eu treaba bine și, dacă pot să ajut pe cineva, să ajut cu toată inima. Și să nu arunc gunoaie pe stradă. Dar să schimb eu o țară întreagă nu pot, nu sunt făcut pentru asta, și nici nu știu cum. Și cred că politica merge după alte reguli. Pe mine nu mă interesează regulile astea. Azi sunt, mâine nu mai sunt. 

– Nu te-ai lăsa niciodată recurtat de un partid, cum s-a mai întâmplat cu colegi de-ai tăi? 
– Ah, nu, niciodată. Am văzut, dar nu mă interesează, pentru că nu mă pricep și nici nu-mi place. 

Când îmi văd de treaba mea, o să schimb mai mult, decât dacă-mi văd de treaba ta și încep să judec, să zic: bă, ce societate de căcat. Mai bine fac curat, decât să încep să mă cert. 

– Ai spus la un moment dat că ai vrea să renunți la prejudecăți. La ce prejudecăți ai renunțat, pe care poate le aveai acum 10-20 de ani?
– Nu știu dacă era o prejudecată sau dacă era din cauza vârstei, dar acum sunt mult mai relaxat. Și nu mă mai supăr atât de tare pe mine când greșesc. Și atunci am și o toleranță față de greșeala celorlalți. E umană, toți ne împiedicăm în viață, nu mergem niciodată drept.

Dacă pandemia mi-a adus ceva bine a fost asta: o reîntoarcere la mine. Am avut timp, nu mai alergam la filmări, la teatru. Am avut timp să mă întreb: „bă, tu cine mai ești?” 

„Facebook, o planetă pe care toată lumea se războiește” 

– Dar care crezi că sunt prejudecățile societății românești, din experiența ta? 
– Ne dăm foarte mult cu părerea. E sindromul Facebook. Cred că Facebook a schimbat mult omenirea și, din păcate, a polarizat și-a făcut o grămadă de lucruri nasoale. E mult de forat până când ajungi să vezi ce se întâmplă cu adevărat. Noi mințim foarte mult și, pe lângă faptul că mințim, fabulăm, spunem lucruri care nici măcar nu există. Asta e munca mea acum: de a fi cât mai cinstit. Sunt lucruri pe care nu le cunosc, nu am cum să-mi dau cu părerea despre ele. Eu folosesc Facebook doar pentru reclamă, promovare, dar e foarte trist că lumea s-a angajat într-un război virtual care nu are niciun liman.

– Pe Facebook întotdeauna urmează un alt război și un alt război. 
– Da, era o carte, „Seniorii Războiului” (roman SF de Gérard Klein – n.r.), în care cei care erau conflictuali erau trimiși pe planetă să se bată acolo. Un fel de „luptați-vă voi acolo până vă trece”. Așa mi se pare mie Facebook, e un fel de planetă în care toată lumea se războiește.

– Consideri că ai o responsabilitate ca persoană publică în a influența alți oameni, tineri?
– Eu am o responsabilitate față de mine însumi și față de familia mea. Dacă eu sunt atent să nu fac rău în jurul meu, am grijă de tot ce înseamnă „al nostru”. Chiar dacă sunt în trafic și cineva vrea să treacă, pot să mă dau un pic în spate, că nu mă doare sufletul. Toate detaliile astea ne doboară, aici pierdem noi, la micile neatenții. 

– Relaxarea de care vorbești nu vine și cu o viață mai bună? 
– Vine cu o atenție pe tine. Pleacă numai de la tine, eu nu cred că sursa e în afară, de multe ori noi căutăm rezolvările în afara noastră, iar eu cred că sunt înăuntru. Trebuie să fii cu tine bine, nu invers. 

„Vulnerabilitatea e o mare putere” 

– Când spui asta, mă gândesc la scurtmetrajul Carinei Daşoveanu, în care doi oameni nu mai comunică deloc, deși sunt căsătoriți. Cum puteau ei să fie relaxați, când munceau de dimineață până seara și erau epuizați?
– Comunicând. Ei nu mai erau nici ei cu ei, nici ei cu ei înșiși. Eu cred foarte tare în comunicare, în relațiile umane, cred în a spune ce simți. Să ai curajul să spui ce durere sau ce neputințe ai. Vulnerabilitatea e o mare putere. Și, dacă ești în stare să ți-o asumi și să ți-o exprimi, mi se pare că ai câștigat multe lucruri în viață. Și, dacă le comunici către partenerul de viață, oamenii se apropie instant. 

– E posibil ca ideea de a comunica într-o relație, de a-ți admite vulnerabilitățile, să fie mai degrabă o chestiune modernă versus relațiile care au trecut prin tranziția anilor 90? 
– Bunicii mei comunicau extrem de mult. Nu cred că ține de generații sau de modernitate, ține de oameni, de fiecare în parte. Dacă tu doar treci ca gâsca prin apă, nu se întâmplă nimic. Cred că trebuie să te oprești și să te uiți la tine. Eu, de exemplu, stau cu mine mult și-mi place chestia asta. Îmi dau seama că deraiez de multe ori în viață și, ca să pot să fiu atent, trebuie să mă opresc și să mă uit ce s-a întâmplat acolo. 

Scurtmetrajul despre asta e: toate relațiile eșuează în lipsa de comunicare. Dar asta ține de fiecare în parte. Sunt mulți oameni care sunt împreună, dar sunt totuși singuri. 

– Există totuși un element extern: societatea care-ți poate devaloriza într-o anumită măsură iubirea?
– Nu, eu nu cred asta. Dacă ar fi asta, înseamnă că nu aș mai avea nicio capacitate de a face nimic. E ciudat să dai vina pe ceva, de fapt, totul ține de tine, nu de cineva din afară. Nu mai trăim pe timpul războiului, unde era într-adevăr o problemă. Exteriorul devine problematic atunci când nu mai ai ieșire din problemă. 

– Și dacă ai un salariu minim pe economie, rate-n bancă, doi copii acasă și o familie de întreținut, mai poți fi relaxat?
– De ce ai rate-n bancă, de ce nu te apuci să muncești altceva? Ce se întâmplă dacă schimbi? Totul ține de tine. 

– Poate pentru că acolo te-a dus educația sau lipsa șansei la educație?
– Da, poate. Dar, de exemplu, eu am făcut liceul la seral (Liceul industrial nr. 14, din București, n.r.) și am muncit în perioada aia în tâmplărie. Puteam să rămân acolo, câștigam destul de bine. Era cât pe ce să renunț să nu mai dau la Teatru. Dar cumva dorința mea a fost către actorie. Dar da, e un noroc și ăsta, să te întâlnești cu pasiunea ta. Sunt mulți care nu și-o găsesc decât târziu. Eu n-am văzut niciun om pasionat sărac și nu mă refer la bani, ci la fericire.

„Sunt de acord cu educația sexuală în școli”

– Le insufli aceeași filozofie de viață și copiilor tăi? Fetița ta are 8 ani, la ce fel de școală merge?
– Da, normal că asta vreau să fac. Fetița merge la o școală privată, pentru că erau foarte mulți în clasă, la școala publică, și mi se părea că informația nu ajunge la ea. La 36 de inși în clasă, eu nu cred că o să fie în stare învățătorul ăla să-i învețe pe toți același lucru. Acum, în clasa ei, sunt 16 copii și se ocupă învățătoarea de fiecare în parte. Și fiecare are felul lui de a învăța. 

– Până la urmă, ne întoarcem la educație. Cei mai mulți părinți nu au banii să-și trimită copiii să învețe în școli private. Poate d-asta nu toți au norocul să se întâlnească și cu pasiunea?
– Așa e, eu am avut noroc să am bani să o trimit într-un sistem privat. Dar, să știi că e ca și cum i-aș duce la meditații, cum se întâmplă în sistemul public. Tot pe acolo ajungi cu suma. Dar, în esență, eu nu cred că cei din afară îți fac viața grea, eu cred că tu poți să-ți faci viața ușoară, să modifici sistemul prin tine.

Eu nu sunt nici revoluționar, nici erou, nu am această stofă. Singurul lucru pe care-l caut este să fiu cinstit cu mine. Să nu mă mai mint. Pentru că noi, oamenii, avem un reflex stupid: de a da vina pe altcineva decât pe noi.

– Copilul tău va face ore de educație sexuală la școală. Ești de acord cu asta?
– Nu știu încă, depinde cum va fi legea. Sunt de acord cu educația sexuală în școli, din punct de vedere al sănătății – să știi ce se poate întâmpla dacă faci aia și aia. Am niște rețineri legate de ce exact se predă, cum e manualul. Aș vrea să-l văd înainte. Dar dacă există o programă clară, în care știi ce conține materia, poți să zici da sau nu. Dar nu vreau să vorbesc fără să știu. 

– În filmul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” se atinge și zona de educație sexuală, într-un tablou mai larg al societății românești? 
– E mai mult decât atât. Vorbește pe mai multe niveluri, unul dintre ele e ăsta – că avem prejudecăți destul de multe, a doua e despre cum încep certurile neinformate și spunem aberații; e vorba despre societatea în care trăim care este câteodată nasoală și, dacă tu ești slab, te influențează și te face praf.

Visul lui Andi din facultate

– Pot filmele să mai schimbe din aceste prejudecăți și să pună umărul la educație? 
– Clar că pot. „Babardeală…” e un soi de oglindă a societății. Normal că nu toți se vor recunoaște în ea. Ba mai mult, de multe ori când te recunoști în ceva, respingi acel ceva, pentru că te doare. Arta e oglinda societății, cum a zis și Shakespeare. Eu, ca actor, încerc să scot asta de fiecare dată: să fie ceva recognoscibil pentru tine.  

Când eram în anul IV la facultate, mi-am zis: mi-ar plăcea să fiu actor cu un singur scop. Când zic o replică, când joc ceva, un spectator s-ar putea să aibă o revelație în sală. Se duce acasă cu revelația asta, se schimbă niște lucruri în bine și ajunge în Rai și-i povestește în Dumnezeu că de la momentul ăla s-a schimbat. E pueril, eram puștan, dar chestia asta nu e departe de adevărata mea dorință. Eu cred că ăsta e rolul actorului, al artei: să miște în tine, să te impresioneze, cum eu însumi mă impresionez în fața oamenilor talentați. 

– Pentru cineva care n-a văzut serialul Profu’ (două sezoane), de pe Pro TV, despre ce e serialul și cine e acest Profu’? 
– E un tip care e mai nonconformist decât ceilalți și care e foarte interesat de copii. E genul de profesor care se implică în viața elevilor de fiecare dată când au probleme. Dar într-un mod total nonconformist și toată lumea îi sare în cap lui. E un profesor care-și dă seama că un copil se pierde, dacă nu ești atent la el, în întregul lui, nu numai în programa pe care o predai.

E un serial TV la care am ținut foarte tare pentru că mie mi-au plăcut copiii cu care am lucrat. Au adus o prospețime care m-a umplut de bucurie. Datorită lor au funcționat lucrurile atât de bine. 

– Ai un profesor care te-a impresionat pozitiv în anii de școală?
– Un profesor de istorie din liceu care ne povestea niște chestii cu atâta curaj, în comunism, că m-a impresionat enorm. Și, desigur, Sanda Manu care a fost profesoara mea de la Actorie, ea m-a format. Îi datorez aproape tot din ce înseamnă devenirea mea profesională. Și tatăl meu, care și astăzi e prietenul meu cel mai bun și cu care vorbesc orice. 

Urmărește-ne pe Google News