INTERVIU. Tânăra actriță Gabriela Porumbacu spune că lupta pentru roluri nu este întotdeauna corectă: „Ne dorim cu toții să avem ce mânca”

Cine sunt modelele, actori de ieri și de azi, cum a supraviețuit în pandemie și care sunt visurile unui om aflat la început de drum în carieră, dar și despre cât de cinstită este competiția pentru roluri în teatru, Gabriela Porumbacu nu se ferește să spună lucrurilor pe nume.

Melodiile Angelei Similea și actorii de la televizor

Libertatea: Cum a fost să crești într-o familie de ziariști sportivi? Îți plăceau păpușile sau mingea de fotbal?
Gabriela Porumbacu: Probabil că dacă m-aș fi născut băiat aș fi ales același drum. Nu aș putea să garantez că mi-ar fi plăcut fotbalul. La un moment dat m-a încercat curiozitatea de a învăța să joc. Am încercat de câteva ori și m-am distrat, l-am descoperit pe tata în ipostaza copilului. Așadar, mingea nu mi-a fost prea apropiată, însă, surprinzător, nici păpușile. Totuși, dacă ar fi să ierarhizez, imitațiile și jocul de-a personajele ar ocupa primele poziții în topul jocurilor copilăriei. 

Recomandări

JD Vance, mesaj scris în limba română, înainte de alegerile prezidențiale de pe 4 mai: „Nu ar trebui să ne fie frică”

 -Ai jucat în piese în școală?
-Îmi amintesc admirația și curiozitatea cu care o studiam pe mama de fiecare dată când cânta melodiile Angelei Similea, îmi amintesc impulsul organic și apoi actul de a imita tot ceea ce receptam ca stimul artistic. Mai vii și mai prezente decât toate celelalte amintiri sunt cele în care stăteam pe covor, nedezlipită de televizor, urmărind în acțiune marii actori ai acelor vremuri, actori cu care am crescut și datorită cărora mi-am promis că într-o zi voi fi actriță.

Fiorul primului spectacol de teatru vizionat alături de părinții mei încă din vremea gimnaziului nu își găsește nici până în ziua de astăzi comparație. Ei bine, acel fior mi-a întărit convingerea că pentru mine nu poate exista un alt drum, o altă profesie.

Gabriela Porumbacu:

Ansamblul Artistic „Andantino” al Cercului Militar Național a fost primul capitol al poveștii mele de scenă, sub îndrumarea lui Ștefan Iordache și a Mihaelei Iordache. Acolo am trăit primele emoții, primele spectacole, primele aplauze, promisiunea că scena mă va iubi așa cum am iubit-o chiar de dinainte de a o cunoaște. 

De la baschet, la actorie

– Când ai crescut așa de mult?
– Referitor la înălțime, mi-aș dori să o pun pe seama anilor de baschet din perioada școlii. Acei ani au contribuit la creșterea mea, cu toate că nu am jucat de performanță. Aș lua în calcul și moștenirea genetică… Dar, oricât de rupt de realitatea obiectivă ar putea părea, nu am avut niciun semn de întrebare, nicio abatere de la drumul meu. Nu am visat niciodată la nicio altă carieră în afară de cea pe care o practic azi.

Recomandări

Autoritatea pentru Date Personale investighează milionul de scrisori personalizate trimise de AUR. AEP a anunțat sesizarea Parchetului General

– A fost înălțimea un avantaj sau un dezavantaj?
– În categoria dezavantajele înălțimii aș include găsirea hainelor pe măsură și încercările romantice, teama bărbaților de aborda o femeie înaltă. Totuși, am 1,85 metri, nu sunt o raritate.

Referitor la înălțimea mea în contextul scenic, cred că am avut mai mult de câștigat decât de pierdut. Desigur că la un moment dat mă necăjea faptul că jucam de cele mai multe ori personaje care nu cereau prezența unui partener, însă cu timpul, am realizat că tipologia mea m-a condus către o paletă a rolurilor de compoziție, fie în zona comică, fie în cea dramatică, o tipologie de personaje pe care nu aș da-o la schimb pentru nicio ingenuă sau Cosânzeană.

Lăsând acum la o parte acest gen de personaje interpretate – Aneta Duduleanu, Amanda Wingfield, Petra von Kant, Lady Macbeth, am jucat și alături de actori înalți. Încă nu am jucat alături de actrițe mai înalte decât mine, dar aștept cu nerăbdare și ziua aceea.

Gabriela Porumbacu:

Aneta Duduleanu, personajul lui Alexandru Kirițescu, a fost primul personaj studiat pentru admiterea la facultate, și cumva parcă predestinat, personajul cu care am încheiat studiile universitare de master în artele spectacolului de teatru. 

Recomandări

Rimetea, satul din Munții Trascău desemnat „Destinația anului 2025”. Locuitorii trăiesc exclusiv din turism: „Mâncarea ne face renumiți”

 Când kilogramele în plus te trag în jos

 – Am citit despre cura ta de slăbire. Ai dat jos 60 de kilograme?
– De mic copil m-am luptat cu kilogramele în plus și cu metabolismul leneș. Încercam să maschez aspectul fizic și suferința cu umorul. În trecut, disperarea și suferința mă impulsionau să iau decizii nesănătoase, cum ar fi înfometarea. În momentul în care punctul de plecare a fost unul corect, miza a crescut și am acționat.

Am eliminat treptat toate alimentele dăunătoarea siluetei. În prezent, urmez aceeași „rețetă” proprie. Nu am un regim, nu calculez, ci evit în totalitate tot ce nu favorizează un stil de viață sănătos, sucurile, dulciurile, prăjelile, fast food-ul. Cu toate că poate părea trist și plictisitor, cu trecerea timpului a devenit o normalitate.

Pentru mine prepar salate diverse, supă cremă cu fel și fel de legume, fripturi, preparate cu pește… După 6 ani de când mănânc sănătos, au dispărut toate nevoile nesănătoase și toate dependențele culinare. 

Gabriela Porumbacu:

 – Care e visul actriței Gabriela Porumbacu?
– Jocul. Indiferent de spațiu, indiferent de rol. Desigur, am un ideal, mai multe, dar atât timp cât viața îmi va permite să joc, eu mă voi declara o femeie fericită. Marele capitol al vieții mele, și anume, Teatrul Bulandra, spectacolul Coriolanus, în regia Alexandru Darie, se poate numi, fără echivoc, idealul pe care înainte de a se materializa, îl puteam doar visa. 

Dacă ar fi să poposesc asupra „idealului”, visez la un film peste hotare, la un premiu internațional, și poate, într-o bună zi, la propriul teatru. Dar jocul mă va bucura indiferent de gratificații sau de context.

 „Am atins pragul disperării din cauza bullyingului”

 – Joci într-o piesă a cărei subiect este bullyingul. Ai fost vreodată victima acestui fenomen?
– Spectacolul „Paso Doble” scris de Cristi Nedelcu și regizat de Constantin Florescu, jucat pe scena Teatrului Anton Pann, este un spectacol căruia îi datorez experiența de a lucra alături de oameni valoroși și căruia îi mai datorez experiența de a juca pe dublă distribuție, alături de Magda Catone. 

Spectacolul aduce în prim-plan impactul bullyingului asupra adolescenților și, în același timp, combaterea amplificării acestui fenomen. Avem povestea întâlnirii dintre Amalia, studentă la psihologie, și Lucia, o tânără internată într-un sanatoriu psihiatric, o întâlnire din care avem doar de învățat. Iar restul poveștii, vă invit să o descoperiți în sala de spectacol. 

Din păcate, am avut foarte mult de suferit din cauza kilogramelor în plus, iar bullyingul nu mi-a fost străin. Nici cel fizic și nici cel verbal. Am atins pragul disperării, iar acelea erau momentele când hotăram brusc și nesănătos să slăbesc peste noapte. 

În puținul timp în care nu mă preocup cu studiatul, cititul, repetatul și tot ce ține de profesie, îmi place să cânt, am studiat canto, să pictez și să scriu…

„Lupta de a ajunge pe listele scurte…”

– Care e atmosfera în teatrul românesc?
– Experiențele frumoase cântăresc mult mai mult decât cele nefericite. Asta nu înseamnă că nu am trecut prin obstacole și dezamăgiri, dar toate pălesc în fața oamenilor admirabili pe care i-am cunoscut. Vorbind despre un domeniu care s-a extins și care a făcut loc multor actori, competiția este pe măsură, iar lupta de a ajunge pe listele scurte, de a scoate capul, îi determină pe unii să acționeze nu tocmai cinstit sau onorabil.

Îi înțeleg pe toți, pentru că ne dorim cu toții să avem ce mânca și, în fond, să ne practicăm profesia. Încerc să nu judec pe nimeni, să nu mă las condusă de viață pe o astfel de pantă.

Gabriela Porumbacu:

– Ce filme îți plac?
– Cele psihologice, iar această slăbiciune se extinde și în teatru. Aș numi filmul „Blue Jasmine” ca fiind unul dintre cele mai bune și frapante vizionate în ultimii câțiva ani. Iar Cate Blanchett joacă magistral. Un rol pentru care a câștigat un binemeritat Oscar. 

Visez să îmi petrec toată viața la brațul actoriei și, asemenea tuturor actorilor, îmi doresc proiecte din ce în ce mai mari, alături de actori pe care îi admir. Îmi doresc cu ardoare să câștig, cât de curând, experiența primului lungmetraj.

Actorii mari și actorii de azi

– Mai avem actori mari?
– Da! Rog din suflet, a nu se compara trecutul cu prezentul. Eu și colegii mei ne confruntăm adesea cu ideologii conform cărora nimeni nu îi va putea egala vreodată pe maeștrii de odinioară. Nimeni nu ar putea să pună la îndoială măiestria cu care și-au dus la îndeplinire profesia actorii cu care generația tânără s-a format, dar nu aș încuraja încremenirea în timp. Trebuie să avem în vedere contextul social și vremurile în care actorii își practică profesia. 

Dem Rădulescu, Toma Caragiu, Amza Pellea, Iurie Darie, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Draga Olteanu și toții coloșii acelor vremuri practicau actoria în timpurile în care actorii puteau fi numărați cu ușurință și în care ei reprezentau nucleul divertismentului. Combinația dintre măiestria lor și prezența neîntreruptă în vizorul și în sufletul publicului le-a garantat admirația eternă binemeritată.

Astăzi, viața actorului se descrie în alți termeni. Numărul nostru s-a înmulțit considerabil, iar valurile de actori mereu schimbătoare provoacă dificultatea de a pătrunde în sufletul publicului, cel puțin în al publicului care consideră că noua generație este săracă în potențiali mari actori. 

– O actriță de 26 de ani poate trăi din teatru?
– Numărul mare de actori cauzează dificultatea de a găsi un loc de muncă stabil sau, măcar, proiecte independente constante. Dacă mai aducem în discuție și această pandemie care ne-a zdruncinat, contextul se agravează. Cu alte cuvinte, cu toții trecem prin perioade mai bune, dar și prin perioade mai grele. Uneori avem de muncă, alteori nu. Important și ideal ar fi să găsim o cale favorabilă momentului, o echipă și un scop de nezdruncinat. Și, bineînțeles, resursele necesare depășirii perioadelor nefavorabile.  

„O perioadă mai debusolantă nici că aș fi putut trăi”

– Cum a fost perioada coronavirusului?
– O perioadă mai debusolantă nici că aș fi putut trăi. Ne-am pierdut oameni dragi, ne-am văzut lipsiți de libertate, ne-am măcinat, ne-am frustrat, ne-am speriat, dar încă am speranța că la fel de repede ne vom și reveni. 

– Sălile au fost închise o vreme…
– Ne confruntăm cu această situație bizară și azi. Nici nu am știut de unde să o apucăm și nici nu am fi avut de unde să știm. Întreruperea activității a fost una dintre cele mai frustrante repercusiuni ale acestei pandemii. Neputinței, dorului și ieșirii din ritm li s-a alăturat neputința de a prevedea o dată la care pandemia va lua sfârșit. Nu ne-a rămas decât să mergem înainte și să ne reamintim fundamentul pe care se ridică profesia noastră. Împlinirea de a fi pe scenă în slujba publicului, fie acesta și în număr limitat. 

Sunt un om ambițios, creativ, loial, consecvent, iar pe de altă parte sunt tipicară, exagerat de autocritică și proiectez involuntar propriul sistem de valori și etică asupra celorlalți, crezând naiv că și aceștia îl vor respecta la literă. 

Gabriela Porumbacu:

Sfat de la mama: „Oriunde te va purta viața, tu să o străbați la brațul iubirii”

– Ai vreun model?
– Stând acum să pun lucrurile cap la cap, îmi dau seama că modelele mele s-au schimbat sau mai bine spus, s-au înmulțit odată cu trecerea timpului și cu acumularea experienței. Dacă ar fi să fac o listă scurtă cu actrițe care mă inspiră, le-aș aminti pe Gina Patrichi, Camelia Maxim, Carmen Tănase, Maia Morgenstern, Tamara Buciuceanu, Olga Tudorache, iar lista poate continua. Dacă aș face un salt peste hotare, aș include nume precum Cate Blanchett, Meryl Streep și Anjelica Huston.

-O frază pe care ți-a spus-o cineva și ți-a rămas în minte?
-O voi cita, simplu, pe mama: „Oriunde te va purta viața, tu să o străbați la brațul iubirii”. 

Suntem cu toții de acord că acum, parcă mai mult ca niciodată, ne dorim să fim sănătoși. Iar pe lângă sănătatea mea și a celor dragi, îmi doresc din suflet să îmi pot practica profesia și să ne părăsească odată și pentru totdeauna această pandemie.

Gabriela Porumbacu:

Scrisul care „echilibrează, eliberează și ordonează”

Gabriela Porumbacu a ajuns, anul trecut, în finala „iUmor”: „A fost o cu totul altă experiență față de tot ceea ce experimentasem până la acel moment. Eu, Gabriela, pe scenă, fără scutul de protecție al personajului. Dacă pe scena teatrului, personajul mi-a fost cel mai de preț camarad, în stand-up, m-am văzut singură. Ceea ce m-a impulsionat a fost curiozitatea de a încerca ceva nou și, în același timp, apropiat actoriei. Eu am scris numărul, nu pentru că mi se pare o boemie, sau o cale pentru a ieși în evidență, scriu pentru că mă ordonează, mă echilibrează și mă eliberează de multe gânduri care își găsesc ordinea și sensul doar pe hârtie”.

Urmărește-ne pe Google News